Summitul NATO de săptămâna trecută a adus clarificări importante în cele mai fierbinţi dosare ale momentului: Libia, Afganistan, scutul antirachetă.

În cazul Libiei, în interiorul NATO nu există nici un “apetit” pentru a-şi asuma rolul principal (“a leading role”) în etapa post-Gaddafi. Dimpotrivă, ONU şi Uniunea Africană sunt invitate să înceapă de urgenţă planificările pentru perioada postconflict. Aşadar în Libia nici nu poate fi vorba de o operaţiune NATO de magnitudinea celor desfăşurate în trecut în Bosnia sau Kosovo.

În Afganistan, mult discutatul start al tranziţiei către afgani nu echivalează cu un început al retragerii. Deşi există o mare presiune în acest sens, tranziţia va da tonul unei realocări, a unei redesfăşurări a trupelor ISAF din zonele stabile în zonele mai puţin sigure. Altfel, ar fi o iluzie să credem că o campanie de contrainsurgenţă poate face miracole în numai 2 ani (ar fi un record istoric).

În ceea ce priveşte scutul şi disensiunile cu Rusia nici nu poate fi vorba de o arhitectură comună care să fie coordonată din acelaşi centru de comandă şi control (cu alte cuvinte să existe „un buton comun”). Altfel ar fi absurd să dai unei ţări care nu este membră a Alianţei, acces la infrastructura de apărare colectivă a NATO. Oferta NATO este cu totul alta: două scuturi independente şi separate care pot face schimb de date. În acelaşi timp, Alianţa exclude posibilitatea unor garanţii juridice către Rusia.

„My way”

Însă nici unul dintre aceste subiecte nu a fost, în sine, suficient de savuros pentru a da „headline”-ul săptămânii. Surpriza a oferit-o veteranul Robert Gates. A fost gala sa de retragere. Ultimul spectacol. Însă finalul a fost magistral. Parcurgând discursul său de adio, nu poţi să nu te gândeşti la celebrul cântec al lui Frank Sinatra-„My way”: „Iar acum, că sfârşitul este aproape, la lăsarea cortinei, prie