Evreii din avangarda românească - iată o chestiune aparent delicată, pe care nu o găseai abordată deschis în studiile dedicate rolului evreilor în cultura română modernă de până spre finele anilor ‘90. Îmi aduc aminte cum, la colocviul internaţional Marcel Iancu, pe care l-am organizat în 1996 la Bucureşti, am primit o provocare interesantă de la profesorul american Steven Mansbach. Acesta m-a întrebat de ce un procent atât de mare dintre artiştii avangardişti români interbelici fuseseră evrei, spre deosebire de alte ţări din regiune. Specialist al începutului modernismului în Europa de Est, provenind el însuşi dintr-o familie de evrei emigraţi din această zonă, Mansbach avea aerul că vrea să descifreze o enigmă şi

să-şi confirme o ipoteză proprie, pentru moment secretă.

În orice caz, întrebarea sa incitantă m-a pus pe gânduri. Am realizat că această chestiune, deşi-mi trecuse uneori prin minte, nu-mi păruse până atunci relevantă. Asemenea atâtor „culturali“ români formaţi înainte de 1989, receptasem fenomenul spectaculos al avangardei româneşti dintre războaie fie cu un soi de entuziasm juvenil şi plin de „mândrie patriotică“, în momentele mele formatoare din studenţie, fie într-o cheie de lectură strict estetică a programelor şi producţiilor reprezentanţilor ei, în perioada primei mele tinereţi, din anii ’80. Pentru mine, nume precum Tristan Tzara, Max Blecher, Marcel Iancu, Artur Segal, M.H. Maxy, Victor Brauner, B. Fundoianu / Benjamin Fondane, Ilarie Voronca, Gherasim Luca, Claude Sernet, Jules Perahim, Jacques Hérold, Isidore Isou sau Eugen Ionescu, ca să-i amintesc numai pe cei mai celebri peste hotare, însemnaseră în primul rând un triumf al creativităţii moderne locale, ale cărei componente minoritare mi se păruseră fără semnificaţie. O creativitate autohtonă capabilă - la numai câteva decenii de la intrarea României în modernitate - să ofere