De ce s-au uitat românii la această emisiune? În bună parte, din aceleaşi motive ca publicul din Statele Unite, de unde a pornit formatul, sau publicul din Marea Britanie, Suedia, Belgia, Franţa, Rusia, Ucraina, Portugalia, Serbia, Grecia, India, Armenia, Slovacia, Polonia, Spania, Danemarca, Argentina, Olanda, Norvegia, Israel, Germania ş.a., cele peste 30 de ţări de pe mai multe continente şi diverse cultural care au cumpărat licenţa: emisiunea restituia iluzia unei identităţi naţionale privilegiate, într-un amestec de entuziasm şi distracţie. Construit la noi pe stereotipul naţional că, dincolo de defectele sale, românul este talentat (dar şi ospitalier, inventiv, descurcăreţ) şi pe ideea simplă că toţi avem ceva unic şi remarcabil, concursul a deschis acces tuturor anonimilor cu un anunţ care a produs un interes dincolo de aşteptarea producătorilor: „nu contează meseria din viaţa de zi cu zi, vârsta, sexul sau domeniul în care excelează cei interesaţi, oricine fiind binevenit“. În plus, competiţia a fost scutită de obscenitatea cu care „vedetele“ fără talent ale momentului (Blonda lui Bote, Zăvoranu / Pepe, Moni şi Iri, Cruduţa, diversele „sensuale“ etc.) umplu micul ecran românesc, ceea ce a adus către emisiune şi publicul nededicat show-urilor de gen. În contrast cu sus-amintitele vedete, competitorii au dat dovadă de decenţă în atitudinea faţă de criticile sau laudele juriului.

Deşi nu lipsită de excentrici şi zbanghii, eliminaţi pe parcurs, dar al căror comic involuntar a fost exploatat spre satisfacţia amatorilor de curiozităţi, Românii au talent a adus acel strop de iluzie că există şi ceva bun în lumea asta, că oamenii obişnuiţi pot fi aclamaţi ca nişte eroi pentru o înzestrare unică, un dar ce nu le poate fi luat de nimeni. Ca în orice gen de competiţie, „timpul de reflecţie“ a fost suplinit de „timpul de reacţie“, cum ar spune Jean Baudrillard,