De prea multe ori mi-am luat rămas bun în ultimul timp. Şi nu mi-a picat bine niciodată. Au fost prea multe "rămas bun"-uri, copleşitoare, neaşteptate, imposibil de amânat. Pe unele mi le-am dorit atunci, ca să le regret acum, mi-am dorit să am puterea să fac zilele să treacă, aşa cum dau paginile unei cărţi, până ajung la ultima.

De altele mi-a fost o frică îngrozitoare, am tras de timp cât de mult am putut şi, totuşi, trebuie să recunosc, n-am reuşit. Iar faptul că am ajuns să pun cap la cap acest ultim articol pentru "Junior" intră în a doua categorie. Până la urmă, şi această despărţire are un rol al ei. Pe de o parte, e încă un semn că un capitol se încheie şi urmează altul despre care nu prea am o imagine clară. Cert e că urmează. Pe de altă parte, m-a făcut să conştientizez şansa imensă pe care am avut-o de-a lungul celor doi ani de Junior, şansă pe care am încercat să o valorific cu fiecare rând scris şi să o pun mai presus de consecinţe şi de riscul pe care mi l-am asumat odată cu toate ideile mai "neortodoxe". Mi-e greu să mă gândesc la sfârşit. Dar mi-e şi mai greu să mă gândesc la început.

Totuşi, refuz să privesc doar partea goală a paharului. Că nu mai suntem juniori, asta e clar, parcă totul a fost proiectat cu lux de amănunte. Oricum, încetăm a mai fi juniori chiar din toate punctele de vedere. În fine, ce mai contează dacă paharul e jumătate plin sau jumate gol... ideea e că el a fost început. Şi e insuportabil acum să mă obişnuiesc cu gândul că fiecare cuvânt pe care îl pun pe hârtie mă împinge spre finalul finalului. Adică spre ultimele rânduri ale celui din urmă articol pe care îl semnez în rubrică.

Ciudat e că, iniţial, nu am avut în minte ideea clară de a mă referi doar la despărţirea de "Junior". Asta pentru că ultima perioadă a fost suprasolicitată când a venit vorba de finaluri şi greşeala mea a fost să le pun pe t