De ce nu cred într-o regionalizare făcută cu rea-credință am scris deja. PDL a avut ocazia să înceapă dezbaterile legate de regionalizare imediat după ce a avut controlul Coaliției de guvernare. Argumentul pe care îl flutură acum, legat de reducerea birocrației, de rarefierea baronilor și de diminuare a costurilor administrative ar fi fost plauzibil înainte ca propria clientelă și proprii baroni să se fi înfruptat din ciolan, nu la finalul festinului. În binele făcut de dragul răului dușmanului nu am cum să cred și, din modul în care a fost aruncată pe piață ideea, regionalizarea e golită de sens și se transformă într-un simplu instrument electoral, menit să reducă pierderile anticipate pentru 2012.

Regionalizarea (”vândută” ca măsură luată împotriva baronilor locali și generatoare de economii bugetare) e o idee suficient de populară pentru ca, la o adică, să treacă chiar și testul unui referendum (la fel cum a trecut fără o analiză prea serioasă și povestea cu unicameralul). Iar PDL știe asta, motiv pentru care își și permite să marșeze pe trecerea regionalizării prin Parlament printr-o nouă asumare guvernamentală. Ce e distractiv (și trist, în același timp) e că vorbind de baroni și clientelism, PDL transmite (din nou) un mesaj de partid aflat în opoziție, de parcă nu proprii baroni și propria clientelă a fost cea care s-au/ s-a îndestulat în ultimii ani.

În raport cu Opoziția (USL), PDL nu are decât de câștigat: dacă USL critică regionalizarea (mai exact modul ei de aplicare) li se aruncă în cârcă baronetul și, chiar dacă reușesc să blocheze ințiativa, vor pierde la nivel electoral; la fel cum vor pierde și dacă PDL va trece legea.

Singurii care ar putea bloca regionalizarea (în forma propusă de PDL) sunt cei din UDMR. Care, la modul cât se poate de direct, au amenințat cu votarea unei eventuale moțiuni de cenzură în cazul în care Guvernul își