În fond, "Obiectiv Junior" e tot o şcoală, una care schimbă programa zilnic, una care îţi spune verde în faţă care îţi e poziţia, unde-i "buba" şi ce-i de făcut. Când cineva nu îţi e părinte ori profesor, dar te pune la treabă "de om mare", atunci chiar creşti.
Când privim înapoi avem, probabil, tendinţa să vedem numai lucrurile bune. Aşa o să fac şi eu. O să trec peste clişeul legat de "câte lucruri puteam să învăţ în liceu şi câte am învăţat", "peste câţi ciudaţi am dat", "ce prieteni am acum" etc. Voi profita de aceste rânduri care pun punct activităţii mele în "Obiectiv Junior" ca să clarific câteva lucruri... sincer mai mult pentru mine personal. Încerc să nu fac o serie de mulţumiri demne de discursurile Oscar, probabil v-aţi amuza voi şi toată familia mea. Deşi mă strofoc să fiu optimistă şi detaşată de toată smiorcăiala de sfârşit de liceu, am şi eu momentele mele. Dar nu de melancolie, în niciun caz, ci de mulţumire şi recunoştinţă.
În primul rând, prima dată când m-am surprins schiţând câteva rânduri a fost în clasele primare. Nu ştiu câte învăţătoare încropesc o revistă cu elevii... De fapt, astea sunt lucruri intime, care nu se spun la presă, nu? Vreau doar să-mi arăt public afecţiunea şi recunoştinţa pentru Victoria Katană, învăţătoarea mea, care şi ea încheie, odată cu mine, un capitol al vieţii - cariera de DASCĂL. Şi este printre puţinii pe care i-am cunsocut şi pe care i-aş putea numi aşa. Este prima dată când menţionez aici numele unui profesor, deşi de-a lungul acestor patru ani mulţi s-au simţit vizaţi, ba chiar mi-au atras atenţia. Pentru că trebuie să recunosc, toată treaba asta cu "Obiectiv Junior" a fost o aventură care m-a costat mult, nu e chiar aşa uşor să înveţi să nu te laşi niciodată influenţat decât de propriul sistem de gândire, bun sau rău, dar propriu. M-a costat mult în sensul că m-am obligat să-mi asum respons
