Cu pieptul plin de medalii, Petru Voicu (85 de ani) îşi aminteşte cu emoţie ziua de 22 iunie 1941, când trupele româneşti au trecut Prutul pentru a elibera Basarabia de ocupaţia sovietică . Împuşcături, răniţi, morţi, incertitudine... Aşa le apar în amintiri bătrânilor de azi, copiii sau tineri pe atunci, cele două săptămâni cât au durat luptele în regiune.
Ca şi în 1941, Petru Voicu trăieşte la doar 300 de metri de la râu. A rămas în viaţă ca prin minune. Prima lovitură, de sub „dealul roşu" de pe malul drept al Prutului, a fost dată chiar în Măcăreşti, Ungheni, în apropierea casei sale.
„Era duminică, ora 4 dimineaţa. Dormeam când am auzit o bubuitură străşnică de s-a cutremurat casa. Oglinda a căzut peste mine şi s-a făcut cioburi. Am alergat repede la tata. El, invalid după Primul Război Mondial, m-a strâns la piept şi mi-a spus: «E război! Ai grijă de surorile tale.» Parcă îi aud şi azi cuvintele", povesteşte Petru Voicu.
RÂU DE SÂNGE ŞI FRICĂ
A urmat un râu de sânge, morţi luaţi de ape şi multă frică. „Ruşii care alergau prin tranşee ne-au zis să ne evacuăm. Vedeam românii de pe malul drept care încercau să treacă pe malul stâng. Îmi amintesc că sovieticii au instalat într-o casă pustie o mitralieră. De acolo se vedea bine Prutul. Când încercau soldaţii români să treacă cu barca, apa curgea roşie la vale. Dacă închid ochii văd bine fiecare mişcare", spune bărbatul, care după 70 de ani de la începutul războiului mai îngână în rusă: „La 22 iunie, la ora 4.00, Kievul era bombardat, a început războiul".
„La vreo şase kilometri de casă aveam câţiva boi care păşteau pe un câmp. Am mers după ei. Soldaţii împuşcaseră spre noi de vreo trei ori. Boii s-au speriat şi au luat-o în toate părţile. M-am apucat de coada lor şi fuga acasă!", îşi aminteşte bătrânul.
Printre gloanţe şi comenzile date ostaşilor de pe ambele maluri, cei din Măcăre
