O singură raţiune de a exista pare să mai aibă UDMR: autonomie pentru Ţinutul Secuiesc. Este un deziderat adus în discuţie cel puţin o dată pe lună şi prezentat ambiguu, când ca autonomie culturală, când ca autoadministrare, când ca autoguvernare tinzând spre separarea teritorială. Ţinutul Secuiesc - format din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, în care populaţia de origine maghiară este majoritară - a căpătat, în retorica naţionalistă a Uniunii, proporţii mitice, a devenit Tărâmul Făgăduinţei, de care maghiarii se vor bucura cu adevărat, spun profeţii udemerişti, numai după ce-l vor smulge de sub jugul administraţiei româneşti. Niciunul nu explică însă cum s-ar putea schimba, concret, în bine, viaţa locuitorilor din Csaracso, de exemplu, dacă Harghita se va autogestiona, ruptă de bugetul naţional şi de politica şi rea şi bună de la Bucureşti. Ar fi interesant de auzit cum ar putea să progreseze, mai mult decât majoritatea, o minoritate prizonieră într-un ţinut guvernat de UDMR, aceeaşi care-l conduce şi acum pe plan local şi se află de şapte ani, fără pauză, în cârdăşie, la putere, cu partidele româneşti. Dar liderii Uniunii nu vor să intre în astfel de detalii practice, pentru care este nevoie de argumente, pe ei îi interesează să întreţină mitul Ţinutului Secuiesc autonom, asigurându-se, în acest fel, că electoratul maghiar va avea, la alegeri, vise nostalgice în care şefii udemerişti apar ca apostoli.

Cu un procent constant de 7-10 la sută, la ultimele trei scrutine şi după ce a obţinut, pentru minorităţi, toate drepturile acceptate pe plan internaţional, UDMR nu ar trebui să se teamă de parlamentarele de anul viitor, decât dacă ştie că va împărţi cu partenerul său, PDL, costurile guvernării. Putea însă să profite de poziţia sa la Putere, de faptul că îi este aliată indispensabilă formaţiunii de guvernământ şi să facă rost de bani şi investiţii pentr