În 2008 "solidului" sistem bancar românesc i-a cam şuierat glonţul crizei pe la ureche. De aici şi ajustarea brutală a creditării pentru sectorul privat. Bancherii au avut atunci prilejul să mai arunce încă o dată o privire prin portofolii pentru a vedea că aveau acolo propriile lor active "toxice", respectiv credite de consum şi ipotecare acordate unei naţii de subprimeri (veniturile medii ale celei mai mari părţi a debitorilor sistemului bancar românesc sunt sub media celor 6-8 USD pe oră pe care îi câştigă "subprimerii" americani de la care a început criza creditelor din SUA).

Finanţând bula imobiliară şi acordând atât de multe credite proaste în perioada de "boom", băncile comerciale româneşti au descoperit în stat unicul debitor potenţial solvabil pe termen lung. Au suflat şi în iaurt, refuzând să îşi suplimenteze expunerea pe economia privată românească. Au răsuflat uşuraţi că volumul creditelor neperformante nu a sărit prea mult de 10%, graţie intervenţiilor din piaţa valutară a Băncii Naţionale care a ţinut cursul de schimb sub 4,3 lei pentru un euro cu banii împrumutaţi în numele contribuabilului. Temperarea turbulenţelor financiare internaţionale şi oprirea din picaj a pieţei imobiliare cu ajutorul programului "Prima Casă" au împiedicat o deteriorare şi mai mare a portofoliilor de credite ale băncilor comerciale româneşti.

Acum, când s-a anunţat ieşirea din recesiune, băncile stau toate în picioare, plătind o notă de plată relativ scăzută comparativ cu deciziile greşite în alocarea capitalului din etapa precedentă de expansiune a creditului. Cu toate păcatele trecutului, poate le-am dori partenere în finanţarea configurării unui model sustenabil pentru economia românească. Nu credem că este cazul. Este suficient să ne uităm la mesajul acestora pentru a ne da seama că au rămas cantonate în acelaşi model de business. Creditarea iresponsabilă ("