Mii de familii au fost deportate în Duminica Rusaliilor din iunie 1951. Din satele româneşti de pe graniţa cu Iugoslavia au fost strămutaţi 40.320 de oameni. „Dislocaţilor“ nu le-a cerut nimeni, vreodată, iertare că suferiseră fără vină.
Din judeţele Timiş, Caraş-Severin şi Mehedinţi, 12. 791 de familii au fost obligate ca în decursul a trei ceasuri, fără nicio înştiinţare anterioară, să-şi ia, fiecare, cât încape într-un vagon de marfă. Din case şi-au scos haine, alimente, obiecte casnice şi de mobilier. Din grajduri şi curţi au înghesuit căruţa cu cai sau carul cu boi, vaca de lapte, găinile, porcul şi uneltele de lucru.
Un vagon, o familie şi o casă călătoare către nu se ştie unde... Câte o garnitură de marfar din toate cele 121 de localităţi de graniţă cu sârbii a pornit spre răsărit. Nefericiţii din trenuri s-au temut că destinaţia lor ar putea fi Siberia, minele sau stepa rusească. Ca pentru etnicii germani deportaţi la sfârşitul războiului în Uniunea Sovietică. „Am plâns de bucurie...", vor povesti peste ani momentul când şi‑au dat seama că nu trec graniţa ţării. Simultan, acţiuni similare s-au derulat în satele din Ungaria vecine cu sârbii.
În aceeaşi duminică de 16 iunie 1951, semn că decizia venise de la Kremlin, „titoiştii" maghiari au fost strămutaţi în pusta Hortobagy. Ca şi în România, deportaţii reprezentau mai multe categorii. Chiaburii, foştii colaboratori ai armatei germane şi „titoiştii" erau cei mai bine reprezentaţi în listele întocmite de autorităţi. Ilustrau cu ei ideologia epocii: şi „lupta cu duşmanul de clasă" la sat, şi „lupta pentru pace" din „lagărul comunist", şi „infiltrarea clicii lui Tito"...
„Replantaţi"
În epocă s-a folosit termenul „dislocare". Într-adevăr, oamenii au fost smulşi din comunităţile lor şi dezlipiţi în forţă de pământul natal. „Replantaţi" în întinderile pustii ale Bărăga
