PDL şi USL cad de acord în mod spectaculos asupra unui lucru: transformarea regiunilor de dezvoltare (sau euroregiuni) în unităţi administrative adevărate. Detaliile diferă, dar baza e aceeaşi: euroregiunile actuale. Dezbaterea ar fi interesantă dacă baza nu ar fi complet şubredă: euroregiunile sunt o ficţiune statistic-birocratică ieşită din obsesia istorică pentru centralism.

Înainte de a fi un stat naţional, unitar şi centralizat, România a fost o seamă de teritorii cu identităţi regionale pregnante. Ca de altfel toate statele naţionale din Europa. În procesul de consolidare a identităţii naţionale, unele state au ales să suprime identitatea regională. Franţa a ales aşa: ora exactă se dă la Paris, dialectul vorbit la Paris a înlocuit dialectele regionale cu forţa administraţiei, a educaţiei de stat şi a snobismului agresiv. Germania a optat şi ea pentru centralizare şi a ţinut-o aşa până după al doilea război mondial, când aliaţii cuceritori au impus în RFG un model federativ. Fără un centru puternic, un nou Hitler nu mai putea să apară.

Multe dintre statele naţionale moderne formate în secolele XVIII-XIX au căutat să sugrume identităţile regionale, văzute atunci ca rude mai sărace, mai primitive şi mai provinciale. Apoi, în secolul XX, regiunea a revenit treptat la modă. Logica dezvoltării regionale a devenit noua modă şi o mantră a Uniunii Europene. Nemţii au descoperit că dacă eşti bavarez asta nu te face mai puţin neamţ. S-a dovedit că ruda săracă şi provincială era, de fapt, o mătuşă şarmantă şi isteaţă. Identitatea regională coagulează energii şi acţiuni, înzestrează oamenii cu un simţ al comunităţii care face bine la dezvoltare şi care completează fără a mai pune în pericol identitatea naţională. Până şi Franţa cea centralistă şi obsedată de Paris a început în anii '80 un proces de regionalizare.

Ce a făcut România?