La începutul secolul XX, cei mai mulţi dintre bucureştenii care îşi puneau capăt vieţii erau bărbaţii părăsiţi de neveste. Anotimpul „preferat" de sinucigaşi: toamna. Metoda: spânzurarea.
Despre motivele care au stat la baza unei epidemii de sinucideri la început de secol vorbeşte istoricul Adrian Majuru în capitolul „Scurt excurs asupra sinuciderii în Bucureştii anilor 1900", în cartea „Din istoria vieţii şi mentalităţii bucureştene".
Bucureştiul începutului de secol XX a cunoscut un proces accelerat de modernizare, iar atunci inclusiv viaţa privată a bucureştenilor ascundea numeroase zbicumuri sociale şi afective. Ciudat sau nu, proporţia cea mai mare de sinucigaşi era din rândul bărbaţilor care trăiau drame sentimentale.
Istoricul Adrian Majuru a făcut un clasament al metodelor prin care bucureştenii îşi puneau capăt zilelelor: prin arme de foc (120 de bărbaţi şi 8 femei), otrăviri (46 de bărbaţi şi 71 de femei), aruncări înaintea trenului, pe fereastră, înecări, asfixii de cărbuni. Însă la finalul diagramei privind perioada unui deceniu (1891-1902), sinuciderea prin spânzurare era predominant, cu 136 de cazuri.
Ungurii, în topul minoritarilor sinucigaşi
„Societatea modernă bucureşteană era un angrenaj social foarte greu de suportat de persoanele în puterea vârstei (30-60 de ani) şi mult mai greu de divorţaţi (3.870 de bărbaţi şi 224 de femei), văduvi (826 si 125) şi celibatari (240 şi 88)", scrie Majuru.
Potrivit unei alte diagrame, majoritatea sinuciderilor se petreceau primăvara, însă toamna creştea numărul celor care se spânzurau.
Cei mai mulţi dintre cei care îşi puneau ştreangul de gât erau, în general, şi oameni făra profesie (vagabonzi, hoţi, prostituate). Şi oameni cu meserii onorabile - funcţionari, brutari, cântăreţi, cojocari, pălărieri, croitori sau chiar şcolari - apelau la această tehnică de sinucidere. Din
