Alaltăieri, marea majoritate a instituţiilor publice şi companiilor care lucrează cu public (bănci, ghişee de plată diverse etc.) au fost închise pentru o nouă sărbătoare legală adoptată în 2008, “a doua zi după Rusalii”. Nici măcar nu ştiu ce e asta, şi nici nu mă interesează. N-am nimic împotrivă să existe şi sărbători religioase, dar dacă ne uităm la sărbătorile legale din România vom vedea că aproape toate sînt religioase şi practic doar două, 1 decembrie şi 1 mai, sînt “civile”.
Avem şapte zile de sărbători legale religioase (dintre care 2, e drept, pică întotdeauna duminica) şi două civile (Anul Nou e cumva neutru, nu îl pun la socoteală). Dintre cele patru sărbători religioase care furnizează cele 5 zile libere efective, două sînt majore, Paştele şi Crăciunul, două relativ obscure, Rusaliile şi Adormirea Maicii Domnului.
Bun, am înţeles Paştele şi Crăciunul, dar celelalte două mi se par mult exagerate, în condiţiile în care Parlamentul de-abia acum se chinuie să adopte 24 ianuarie ca sărbătoare legală şi nu avem nici o sărbătoare pentru Revoluţiile din 1848 sau 1989 sau Războiul de Independenţă. Celebrăm prea mult o identitate naţională ortodoxă care e, de fapt, mai mult o nevoie disperată de identitate, oricare ar fi ea. De fapt, e o incapacitate de a ne regăsi identitatea într-un plan istoric mai concret şi la nivelul unor valori comune ale societăţii cum ar fi libertatea, emanciparea, dezvoltarea.
În ultimul timp a luat amploare un alt fenomen: înainte de sărbători, medicii refuză să mai efectueze avorturi. Practic, majoritatea spitalelor refuză programatic, în bloc, să facă ceea ce legea îi obligă să facă, pe motiv că vor să fie “buni creştini”. Refuză doar în timpul sărbătorii, nu şi în restul anului: din nou avem o identitate ortodoxă de sărbătoare, reactivă, de vitrină. Iar rezultatul refuzului lor (fără a le minimaliza dreptul la co
