”Presa scrisă moare pentru că…” e provocarea lansată de colegul de platformă Dan Duca, pornind de la un interviu acordat de Cătălin Tolontan pentru ”Adevărul” în care afirmă “Rămânem fără ziare fiindcă nu mai suntem în stare să producem informaţie credibilă, nu pentru că am fi vizionari şi mutăm informaţia pe digital”. Tema are deja ”vechime”: de cel puțin 5-6 ani, culmea, dintr-o perioadă în care încă se mai lucra la proiecte de noi produse media tipărite. Cu specificarea că durerea lui Tolo nu vizează exclusiv print-ul, ci conținutul (”informația credibilă” nu are legătură cu mediul în care e prezentată), îmi permit să fiu ceva mai optimist: presa (și mă refer la cea autohtonă) e departe de a-și da obștescul sfârșit. Și am dovezi.

Prima a prezentat-o Alin Fumurescu, tot aici, pe VoxPublica, în urmă cu o săptămână. În ”… portret al ziaristului la tinerețe”, Fumi trimite la câteva din materialele jurnalistice ale lui Vlad Ursulean: de la demascarea postacilor de partid, la un filmuleț legat de reacțiile trecătorilor care asistă la furtul unei biciclete. Materiale produse pentru print și materiale produse pentru online. Cum spuneam, conținutul e cel care contează, nu mediul.

Iar cazul nu este singular. De câteva săptămâni am cunoscut un jurnalist și mai tânăr. O jurnalistă de fapt. Încă studentă. Care scrie pentru online, face reportaje și interviuri pentru postul radio al facultății și, la TIFF, a debutat și pe print (în ziarul festivalului). În aceste zile dă interviu pentru ”Bursele Europa FM”. În timpul liber îl citește pe Capote.

Ca și Fumi, îmi permit și eu să fiu subiectiv. Și mi-am asumat un pariu (pe care l-am și mărturisit public unor prieteni): că, în cel mult 10 ani, Oana Moisil ne va face uitați pe cei mai mulți dintre membrii generației ”blazate”, ”compromise”, ”pierdute”, cum doriți. Pentru că energia și bucuria cu care și-a însoțit