"În viaţa mea nu am avut nicio victorie, / dar nici nu am fost învins niciodată...", acesta ar fi imnul nerostit al unei întregi generaţii. I-aş zice Generaţia Sacrificaţilor. E generaţia bunicilor şi părinţilor noştri, cei cu destinul de la răscruci de istorie, de vremi, de lumi, de civilizaţii.
A trecut peste ei 28 iunie 1940... Apoi războiul cu coasa... Pe urmă, foametea organizată, răpind alte sute de mii de vieţi (cu mult mai multe decât au murit în război)... Ulterior au venit deportările din: '40, '41, '44, '45, '49, '51, '52...
A fost de fapt o tentativă criminală de lichidare a întregii populaţii româneşti a Basarabiei... Ca să devină realitate afirmaţia din ultimatumul URSS adresat României la 28 iunie 1940, (citez): "Basarabia este locuită de ucraineni".
Conform datelor unui recensământ din 1939, populaţia Basarabiei era de aproape 5 milioane de locuitori. În 1952 în RSS Moldovenească nu mai locuiau decât 2 milioane şi jumătate... O bună parte din populaţia ei dispăruse... Puţini din cei trimişi la "urşii albi" au supravieţuit... Puţini au scăpat din malaxorul morţii... Sunt pline malurile Irtâşului, ale Obiului, ale Eniseiului cu cimitire de-ale basarabenilor. Consângenii noştri ajunşi lângă Polul Nord şi-au făcut şi acolo gospodării, dar când a venit ora plecării, au părăsit totul.
Li s-a permis să iasă din Taiga abia după moartea lui Stalin, la 21 februarie 1955, dar "fără dreptul de a locui în RSS Moldovenească".
Mulţi dintre cei plecaţi pe drumul pierzaniei, când au revenit au găsit şi aici Siberie şi îngheţ sovietic: în "sovietele săteşti" cei care urmau să le dea permis de şedere erau tot cei care i-au deportat, "cozile de topor", care îi întâmpinau cu una şi aceeaşi frază:
– Întorceţi-vă de unde aţi venit. Eu nu vreau să încalc "zakonul" (legea).
Calvarul lor a continuat mai multe decenii...
El ma
