Ce bine e în burta mamei! Te trezeşti dintr-odată acolo. La început, nu înţelegi ce se întâmplă cu tine. Nu înţelegi nici măcar faptul că exişti. Ai avea, dac-ai înţelege, tot dreptul să fii supărat, întrucât nu te-a întrebat nimeni dacă vrei asta. Puteau să-ţi spună. Să te întrebe, cel puţin, şi să-ţi explice pe înţelesul tău ce înseamnă un asemenea lucru. Faptul de a exista, adică.
N-ai ce să mai faci însă. E prea târziu. Şi apoi, dacă ţi-e bine, de ce şi, mai ales, pe cine să te superi? Exişti, fără ca lumea să existe pentru tine. Nici tu pentru ea! Poate tocmai d-asta ţi-e bine.
Nimic din ceea ce înseamnă oamenii nu pare să-ţi stârnească interesul. Îţi sunt cu totul străine plânsul, tristeţea, singurătatea, frica, trădarea, minciuna, abjecţia, dragostea.
În mod sigur şi din cauza aceasta îţi este atât de bine.
Te simţi fericit şi liber în burta mamei tale. De afară s-ar putea crede că te afli într-un fel de închisoare. Dar tu ştii cel mai bine cum este. Şi este, într-adevăr, bine. N-o să te mai întâlneşti niciodată cu atât de multă fericire. Şi cu atât de multă libertate. Nici pe pământ. Nici în cer. Niciunde.
Încă nu ştii. De la faptul că nu ştii ţi se trage fericirea. Nu ştii c-o să le pierzi pe amândouă mai târziu. Şi fericirea, şi libertatea. Nu ştii că va trebui să fii trist. Şi că va trebui să plângi. Şi că va trebui să-ţi fie frică. Şi că va trebui să tânjeşti după dragoste. Şi că va trebui să înduri trădarea, singurătatea, abjecţia, minciuna.
De la faptul că nu ştii vine binele pe care îl simţi.
Ce bine că nu ştii nimic despre oameni şi că oamenii nu ştiu nimic despre tine! Nici depre viaţă nu ştii mare lucru. Despre moarte, nici atât!
Nu eşti trecut în nici unul dintre registrele lumii. Nici una dintre lumile posibile nu te-a luat în evidenţa ei. E de înţeles de ce îţi prieşte aşa de mult locul