Săptămâna trecută am susţinut două conferinţe într-o universitate germană. Această deplasare mi-a provocat observaţiile pe care vi le voi împărtăşi astăzi.
În contextul acestei vizite, am avut prilejul de a conversa cu tot felul de români, imigranţi în ţări din vestul Europei, membrii ai ambelor emigraţii, cea ante şi cea post decembristă. Indiferent dacă unii dintre ei se recunosc drept emigranţi economici, iar alţii nu, în momentul plecării lor cu toţii au avut şi o determinare ce ţinea de nivelul lor de trai.
Constatarea care m-a şocat cu adevărat a fost legată de felul în care cele mai multe dintre aceste personaje se raportează la ele însele şi la patria de origine. În acelaşi scurt discurs poţi să auzi şi "voi românii" sau "la voi în România", dar şi "la ăştia" sau "aici". Conaţionalul nostru emigrant nu este, deci, nici de aici, nici de acolo, el se găseşte blocat între două lumi. Discursul său schizoid îl face ca în acelaşi timp să aprecieze decizii politice din România, pe care de fapt nu le înţelege şi care nu îl afectează deloc, pentru ca în acelaşi context să critice cu virulenţă decizii asemănătoare aplicate noii sale patrii, decizii care îl afectează cât se poate de direct.
Consecvenţa argumentaţiei lipseşte cu desăvârşire atâta vreme cât o măsură este bună din punct de vedere teoretic, dar numai pentru România, în nici un caz pentru noua lui patrie.
Personajele la care mă refer acum au toate un înalt grad de instrucţie.
Mi s-a părut cu adevărat şocant să constat din nou că, mulţi dintre cei plecaţi înainte de 1990 percep propria lor emigrare ca pe un act de sacrificiu patriotic şi nu ca pe o formă de salvare personală.
Nu pot să uit cum un prieten din copilărie, revenit în România ca om de afaceri după 1990, compara anii "exilului" său cu exilul revoluţionar european ce a urmat revo
