Încerc să dau soluţii nu din cărţi, ci din experienţa unuia care a muncit o viaţă 16 ore pe zi, a fost şi este curios să înveţe şi să construiască.

La Harrods, cel mai vestit „department store" din Londra, media cumpărăturilor pe fiecare bon a unui chinez este de 3.600 de lire sterline. Nu vin câte unul. Autobuzele ticsite deversează câte o companie. Statistic, asiaticii sunt cei mai mari cumpărători ai produselor de lux în marile oraşe europene. Dacă ai trecut prin Shanghai, Hong Kong, Kuala Lumpur, Bangkok sau Jakarta, găseşti şi explicaţia invaziei. Navigaţi oleacă pe internet şi, dincolo de creşterea economică de multe ori cu două cifre a respectivelor ţări, aveţi curiozitatea să cercetaţi legislaţia privind investiţiile, impozitarea, sistemul bancar şi piaţa muncii. Veţi descoperi astfel de ce indienii au bani să facă 6,5 kilometri de autostradă pe zi şi chinezii - 21.

Un întreprinzător indian îmi spunea zilele trecute că are în plan să construiască în următorii trei ani centrale termoelectrice cu o putere de 4.000 de MWh (jumătate din consumul României). De departe e depăşit de un coleg de-al lui cu 10.000 de MWh. Desigur, există şi reversul medaliei. Aşa-zisul „miracol" chinezesc se sprijină în parte şi pe balonul investiţiilor imobiliare. Milioane de apartamente nu îşi găsesc cumpărătorii în China de est, iar în vest sute de milioane de oameni mai trăiesc încă doar cu un blid de orez. În India, tradiţia birocraţiei coloniale engleze împreunată cu năravurile locale au dus la corupţie şi un hăţiş administrativ greu de străbătut. „Şi cu inechităţile sociale cum rămâne?", o să mă întrebe un socialist. O să-i răspund simplu că nu trăim în urmă cu 200 de ani. Redistribuţia naturală e mult mai eficientă decât funcţionarii statului. Acumularea nu e un scop în sine. Pieţele distribuie. Pentru a produce trebuie să existe cumpărători. Interesul capitalu