Orice decizie, indiferent de sfera in care se ia, are consecinţe, iar acestea nu pot scăpa dintr-o clasificare universală care spune că vor apărea efecte dorite, efecte nedorite, efecte imprevizibile şi efecte perverse. Ultima categorie face referire nu la sex, ci la posibilitatea ca decizia să aibă efecte inverse celor anvizajate de decident. Odată stabilită această axiomă, ar trebui să fie de la sine înţeles că o decizie raţională este aceea în care efectele nedorite şi cele perverse sunt, pe cât posibil, de evitat.

Acestea fiind zise şi presupunând că avem de-a face cu autorităţi responsabile cu efectele viitoare ale deciziei lor să analizăm un pic problema reorganizării administrativ teritoriale din această perspectivă. Acelaşi proces de gândire impune identificarea problemei. În termeni generali, problema s-ar putea rezuma la întrebarea „Avem o ţară, ce facem cu ea?” sau „Ce i-a apucat?”. La chestiune, din ceea ce s-a prezentat până acum opiniei publice, pare că resortul principal ce mână în luptă PDL este bunăstarea naţiunii, şi, mai în amănunt, cum să facem să punem mâna pe mai mulţi bani europeni, pentru că până acum n-am fost în stare. Din raţiuni care scapă logicii formale, puterea ( sau, mai exact Traian Băsescu, pentru că guvernanţii sunt abia în faza de autolămurire) avansează ipoteza că absorbţia fondurilor europene este un proces ce depinde direct proporţional de mărimea bucăţilor în care se împarte ţara şi mai puţin de chestiuni precum, depildă, managementul competent. Mai mult decât atât, problema este atât de stringentă că trebuie tranşată în 2 săptămâni, iar consultarea voinţei populaţiei sau întoarcerea la popor nu este altceva decât o pierdere inutilă de timp, în pofida unor acte normative interpretabile care susţin că iniţiatorii proiectului riscă puşcăria. Ajunşi aici, fac o paranteză şi nu pot decât să remarc eroismul acestor oameni