Pălăria face moda Bucureş tiului elegant. Stilul şi modestia se unesc în felul de a purta şi de a scoate un accesoriu, în vremea lui Caragiale, obligatoriu. Care, însă, complică viaţa, când încape pe capete nepotrivite. Primul care nu ştie să poarte pălărie e domnul Goe. Îndelung potrivită, dă dintru început semne de nerăbdare. După ce, garnisită cu biletul de tren, îşi caută norocul în altă parte, concluzia e limpede: „parcă-i şade mai bine cu beretul”. Carevasăzică, pălăria avea un ce inoportun. Şi e părăsită fără regrete.

Nici doamna din Începem nu face mare caz de cerinţa, legitimă, de-a se descoperi într-o sală de spectacol. Moda, pe care o urmează orbeşte, i-a dictat să poarte pălărie. Hatârul unui director de scenă o face să şi-o scoată.

Încropindu-şi, în minte, un discurs civilizat, demn de starea lui, din care, coleric, iese deseori, dl. Lefter pune mâna pe „bordul pălăriei”. E un fel de-a se apăra de propria-i reacţie, necontrolată, recurgând la poza, inutilă, de gentleman. Aşa se face, poate, că pălăria nu e folosită ca loc în care s-ar fi putut rătăci biletele fals câştigătoare – le găzduieşte, mult mai prozaic, un sertar cu hârtii. Pălăria, în schimb, rămâne semnul unei stăpâniri de sine niciodată dobândite.

Altfel stau lucrurile în O scrisoare pierdută. Pălăria nu mai este personală, ci întâmplătoare. Un cetăţean care pleacă dintr-o adunare cu pălăria altuia pe cap poate comite chiar crima de a încerca s-o lărgească. Şi iniţiativa nu rămâne fără urmări. Oricum, scrisoarea pierdută în pălărie, adevărat document de căpătâi, îşi urmează cursul cu o anume distincţie, respectând nişte limite. Folosinţa scrisorii găsite în palton nu are, în schimb, nici un scrupul.

Sigur că pălăria se înscrie într- o întreagă tradiţie a accesoriului sugestiv, de la jobenul lui Rică Venturiano la legătura „de şic” a lui Chiriac, sau chiar la masca