De câţiva ani încoace - cam de prin 2007 - referendumul a devenit un substitut al politicii ca spaţiu al compromisului. În numele majoritarismului, rând pe rând, mai întâi preşedintele Băsescu, apoi, după 2010, opozanţii săi au privit referendumul ca pe un mijloc de rezolvare a conflictelor. Or, nici unul dintre referendumurile organizate între 2007 şi 2009 n-au rezolvat criza constitutivă care blochează România de la începuturile tranziţiei sale.

Încă de la începuturile sale tulburi, după încheierea lucrărilor Constituantei în 1991, referendumul pentru aprobarea Constituţiei a fost un mecanism artificial şi neconsensual de impunere a unei majorităţi. Iar consecinţele societale sau politice ale acelei improvizaţii se resimt până astăzi. Căci majorităţile mecanice, oricât de consistente ar fi, nu pot suplini absenţa politicii. Ele nu fac decât să amâne rezolvarea unui conflict fondator pe care doar un consens naţional bine articulat îl poate depăşi.

Într-o lume cu sufletul la gură - care nu doar că nu îşi poate reveni dintr-o criză economică fără sfârşit previzibil, dar nici nu pare capabilă să se adapteze la sfidările aşa-zisei postmodernităţi - tentaţia înşelătoare a revenirii la forme simple de organizare socială şi guvernare era oarecum previzibilă. Între marile manipulări referendare de la sfârşitul deceniului trecut, în 2008, baronii postcomunişti de toate afilierile şi culorile politice - marii înfrânţi ai alegerilor locale şi parlamentare din 2004 - profitau de context şi îşi luau revanşa impunând unor partide a căror conducere era slăbită, alegerea directă a preşedinţilor consiliilor judeţene. Această formă de selecţie personalizată a potentaţilor judeţeni şi-a făcut aproape instantaneu efectul: a transformat nivelul naţional al guvernării într-o anexă a celui judeţean, şi pe acest fundal s-a şi pus în practică o nouă schemă de distribuţie a pu