Yo-yo (ortografiat şi yoyo), numele contemporan pentru discul care urcă şi coboară pe o sfoară, jucărie simplă şi veche de când lumea, apare (incredibil!) într-un dicţionar românesc de-abia în anul 2000 (în Marele dicţionar de neologisme al lui Florin Marcu).

Jucăria pare a se fi născut, ca atâtea alte lucruri, în China antică, cu vreo mie de ani înainte de Hristos şi era pe atunci din fildeş şi fir de mătase. Cinci secole mai târziu, în Grecia, pictat pe un vas, aflăm un băiat care ţine în mână un diskos, un disc atârnat de o sfoară (foto 1). După multe veacuri în care nu ştim mai nimic despre soarta jucăriei, Europa o redescoperă şi face din ea un obiect de alungat plictisul aristocratic. Un portret de la sfârşitul secolului al XVIII-lea îl înfăţişează pe cel ce ar fi trebuit să devină Ludovic al XVII-lea al Franţei (mort în închisoare la vârsta de zece ani) ţinând în mâna dreaptă ceea ce se numea un bandalore (foto 2). Tot cu bandalore se juca, la 1791, şi o cochetă pariziancă (foto 3). Pe generalul Lafayette, pe contele Mirabeau şi pe Napoleon jucăria îi ajuta să-şi adune gândurile. Peste Canalul Mânecii, viitorul George IV se joacă şi el, într-un portret, cu un quiz.

Atât jucăria actuală, cât şi numele ei nu ne vin însă pe filieră eropeană, ci de peste mări şi ţări: din Filipine şi din Statele Unite. În tagalog, limba vorbită în insula Luzon, yo-yo înseamnă "du-te-vino", iar legenda urbană ţesută în anii '30 de producătorul nord-american al jucăriei pretinde că ar fi fost iniţial o armă, inspirată de modul de a vâna al cameleonului: desfăşurându-şi limba, acesta înhaţă prada, după care îşi înfăşoară la loc limba în gură. Ascunşi în copaci, filipinezii ar fi aruncat asupra vânatului o piatră aflată la capătul unei corzi din liane. Dacă rata ţinta, piatra revenea, cuminte, asemenea bumerangului, la vânător. Existenţa armei nu a fost dovedită, dar yo