Tinerii, eterna poveste! Iar atunci când este vorba de tinerii muzicieni, lucrurile par a fi şi mai complicate. Creşterea, formarea, afirmarea acestora, constituirea individualităţ ilor artistice, raportările în planul grupului mic, în planul grupului mare, activităţile competiţionale, semnificaţia ieşirii în public, la rampa sălii de concert, raportările stabilite în planul vieţii artistice naţionale, a celei internaţionale…; totul formează un complex de situaţii în care viitorul muzician este antrenat încă din primii ani ai copilăriei. De o manieră mai mult sau mai puţin conştientă.
De pe la patru sau cinci ani practicăm un instrument muzical fără gândul la o eventuală profesionalizare; o facem la îndemnul celor maturi cu scopul de a ne dezvolta o anume sensibilitate în comunicare, pentru a ne împlini anume aspecte ale culturii generale, pentru a realiza o mai bună coordonare psiho-fizică. Indiferent de meseria în care vom activa la maturitate.
Cu toţii, prin natura însăşi a fiinţei noastre, dispunem de o anume sensibilitate ce ne-ar putea conduce spre muzică, spre un anume domeniu artistic sau spre un altul. Depinde cum anume aceste disponibilităţi, aceste calităţi individuale, sunt observate, sunt dezvoltate. Depinde cum anume – mai devreme şi nu prea târziu, încă din primele vârste ale copilăriei – acest complex de însuşiri se poate coagula într-un veritabil limbaj al unei comunicări specifice, muzicale în cazul nostru. Este un limbaj aparte ale cărui date se însuşesc şi se învaţă, se dezvoltă, pot deveni un bun individual al unei adresări coerente, aidoma limbajului noţional. Abia de aici, pe mai departe, poate începe drumul performanţei muzicale artistice; …la nivel de grup, de orchestră, de grup muzical cameral, de nivel solistic.
În mod firesc învăţământul muzical vocaţional, cel susţinut din bani publici, formează muzicieni ce se vor