Caracteristică criticii mai tinere e, dacă nu renunţarea la principiul autonomiei esteticului, măcar creşterea interesului pentru autori care nu intră numaidecât în prima linie valorică a literaturii române. Şi nu mă refer aici doar la rediscutarea operelor puse în umbră de sistemul totalitarist, material pentru aşa-numitul revizionism, ci şi la relectura unor autori trecuţi prea uşor cu vederea de exclusivistul "canon estetic". Nu-i greu de explicat, de pildă, de ce Ionel Teodoreanu ocupă un loc central în această încercare de lărgire a criteriilor literaturii. Interesul crescut, în ultimii ani, pentru relaţia dintre literatură, public şi Media, precum şi relansarea dezbaterilor despre ce înseamnă scriitorul profesionist - sau scriitorul-vedetă - au făcut ca autorul Medelenilor să reintre într-o actualitate ce depăşeşte lejeritatea abordărilor specifice vacanţei de vară. După un capitol comprehensiv-empatic al lui Paul Cernat din Modernismul retro în romanul interbelic românesc (2009), camarazii de confesiuni şi analize despre comunism Angelo Mitchievici şi Ioan Stanomir (cu care a făcut o echipă inteligentă şi omogenă în O lume dispărută şi Explorări în comunism) revin cu o documentare extinsă asupra "cazului". Astfel încât admiraţia pentru opera autorului interbelic începe să depăşească interesul subiectiv al unui critic, ameninţând să devină monedă de schimb şi emblemă pentru categoria "teodorenilor" - la fel cum se vorbea, odinioară, de secta "arghezienilor" sau a "mateinilor".

Ceea ce impresionează plăcut încă de la primele pagini e încercarea de readucere în prim plan a operei lui Ionel Teodoreanu fără mari surle şi trâmbiţe canonizatoare. Cei doi autori saltă cu bună-ştiinţă capitole emfatice despre "locul lui X" în istoria literaturii române sau universale, despre stabilirea unor precursorate sau descendenţe nobiliare (literar vorbind), ori pledoar