La întrebarea din titlu, participanţii la colocviul din cadrul Festivalului „Zile şi Nopţi de Literatură” de la Neptun de anul acesta au dat răspunsuri foarte diferite, chiar opuse.
S-a spus, de exemplu, că exilul reprezintă pentru un scriitor o nefericire şi totodată că reprezintă o fericire. Că este o ruptură gravă în destinul lui şi că este o nouă şansă în carieră. Că este o desţărare şi că este descoperirea unei lumi noi. Că îl frustrează, despărţindu-l de limba maternă, şi că îi permite revelaţia unei limbi noi. Şi aşa mai departe.
Aceste definiţii contradictorii ne îndeamnă să tragem concluzia că nu există de fapt exil, ci numai exilaţi. Altfel spus, exilul se trăieşte exclusiv pe cont propriu. Câte experienţe individuale, atâtea definiţii.
În ce mă priveşte, am susţinut ideea din editorialul meu din numărul trecut: exilul va deveni curând o amintire istorică. Ne aflăm în pragul postistoriei acestui fenomen care a caracterizat îndeosebi secolele XIX şi XX. Exilul a fost rodul epocii în care au apărut şi s-au stabilizat statele naţionale. El s-a datorat apariţiei frontierelor dintre state. În Evul Mediu, circulaţia oamenilor fiind mult mai puţin restricţionată politic, n-au existat exilaţi propriu-zişi. Exilul, în sensul actual, n-a început cu Ovidius, cum se crede. Din două motive. Unul este că trimiterea poetului latin la Tomis de către Augustus nu s-a făcut pentru raţiuni de stat, iar al doilea este că Ovidius a fost expediat din centrul lumii epocii lui spre periferia ei, invers deci decât în timpurile moderne. În fond, Ovidius a fost expediat în Gulag, nu exilat. Primii exilaţi români pot fi consideraţi Dimitrie Cantemir şi Ion Neculce, la începutul secolului XVIII, şi ei ilustrează destul de bine paradigma dublă şi contradictorie a exilului. După victoria turcilor asupra ruşilor din 1711 de la Stănileşti, pe Prut, Cantemir şi-a aflat