În noiembrie anul trecut, Ioana Pârvulescu publica, la Humanitas, Cartea întrebărilor. O extraordinară selecţie de eseuri, gândite şi scrise în regim de urgenţă. (Toate provenind din rubrica pe care a ţinut-o în „România literară“.)
Nu ţinuta intelectuală impecabilă a întrebărilor mă interesează acum. (Despre aceasta, am vorbit la apariţie.) Ci capacitatea Ioanei Pârvulescu de a-şi sincroniza originalitatea cu ritmul publicistic. Nici un articol al ei nu e „călduţ”, nici unul nu e elaborat „ca să fie”. Autoarea se respectă. Şi respectă, cu egală stricteţe, regula jocului. Regula presei. Atunci când are ceva important de spus (şi numai atunci), spune. Nu trage de timp. Nu întârzie. Nu amână. Nu se eschivează.
În februarie anul acesta, pe 27, la Teatrul Naţional, Ioana Pârvulescu a susţinut o conferinţă intitulată E foarte greu să scrii româneşte. Presa din vremea lui Caragiale. Extrem de incitantă pentru toţi cei prezenţi. (Cărora, ultimul pe listă, vă rog să mă adăugaţi şi pe mine.) Pe scurt, demonstraţia conducea la ideea că lumea lui Caragiale (în ambele accepţiuni ale sintagmei) era nici mai mult, nici mai puţin decât un text imens compus din toate gazetele epocii lui. Limpezimea argumentelor şi elocvenţa exemplelor nu mai lăsau loc de îndoieli.
Plecând de aici, în mai, spre sfârşitul lunii, la Târgul de Carte Bookfest, se lansa deja volumul Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale.
Indiscutabil, avem de-a face cu un eveniment interpretativ. Practic, Ioana Pârvulescu impune (nu doar propune) un nou Caragiale. Legături între presa secolului nouăsprezece şi autorul Momentelor mai depistaseră şi alţii. (E suficient să-i amintesc doar pe Ştefan Cazimir, Florin Manolescu sau Alexandru Călinescu.) Doar că acelea erau sporadice şi cumva aleatorii. Simple curiozităţi. La Ioana Pârvulescu, relaţia devine sistematică şi substanţială.
În ce
