Am numit de mai multe ori anul literar trecut drept un „an al romanului“, prima oară cînd abia trecuse puţin de jumătatea sa. Nu m-am înşelat. De altfel, acest fapt avea să fie constatat şi de criticii literari înainte de sfîrşitul anului. Indiferent de reuşitele altor genuri – şi nu au fost puţine nici în poezie, de pildă! –, un an în care apar cel puţin zece „aşi“ şi doisprezece pînă la cincisprezece „popi“, după taxonomia sui-generis inventată de mine în articolul din iulie anul trecut, publicat în această rubrică, este un an al romanului, al genului literar „greu“, cum s-ar spune. Să ne reamintim că, anul trecut, au apărut excelentele noi romane ale unor autori precum Radu Aldulescu, Nichita Danilov, Ioan Groşan, Ovidiu Nimigean, Radu Pavel Gheo, Liviu Bârsan, Gabriela Adameşteanu etc. Aglomeraţia de romane bune şi foarte bune a fost atît de mare încît au avut deja dificultăţi şi juriile care acordă premii literare. Nu intru în detalii, amintesc doar că „juriul de nominalizare“ al USR a uitat două din romanele importante ale anului trecut, ceea ce a prilejuit un comunicat din partea „juriului de premiere“, fapt neobişnuit în istoria acestor premieri de la adoptarea sistemului dublei jurizări încoace. Mai sus, am fixat contextul în care romanul Cînd ne vom întoarce (Editura Limes, colecţia „Romanul Românesc al Secolului XXI“) a fost laureat cu Premiul pentru Proză al USR. Un roman pe care, la apariţie, l-am socotit nu doar unul dintre cele mai bune ale anului, ci şi drept un vîrf al prozei noastre din toate timpurile. Interesant este că şi primele articole ce i-au fost dedicate nu au fost ale unor critici, ci ale unor scriitori: Bedros Horasangian, probabil primul, apoi şi eu, şi Alexandru Petria. În cele din urmă, criticii, ba chiar şi juriile şi-au revenit! Atunci cînd am comentat romanul, am „tăcut“ în ce priveşte două din dimensiunile sale, mă refer la re