La a zecea ediţie a Festivalului Internaţional de Film Transilvania, s-a sărbătorit filmul românesc prin revizionarea peliculei care, în urmă cu zece ani, a deschis un nou capitol în cinematografia românească, şi anume Marfa şi banii, regizat de Cristi Puiu. Dacă criticul de film Alex. Leo Şerban împărţea cinema-ul românesc în BCP şi ACP – Before & After Cristi Puiu, la Gala decernării Premiilor TIFF 2011, regizorul-etalon a făcut un gest de reverenţă şi curtoazie, mărturisind că Noul Cinema Românesc începe, de fapt, cu Lucian Pintilie şi, mai precis, cu Reconstituirea. După zece ani de cînd TIFF încurajează filmul românesc în aproape orice formă a sa de expresie, anul 2011 poate fi etichetat drept un an al încercărilor extrem de timide de a schimba nu numai faţa, dar şi conţinutul noului cinema autohton. Faptul că din lista de filme nou vizionate în cadrul Zilelor Filmului Românesc un film a cărui premieră a avut loc în urmă cu aproape un an (lungmetrajul de debut al lui Marian Crişan, Morgen), este recompensat pe bună dreptate la TIFF cu Premiul pentru Cel mai bun lungmetraj românesc umbreşte perspectiva acestui an cinematografic, cel puţin. Această alegere marchează în mod serios un moment de cumpănă în cinematografia română, care, iată, nu mai înregistrează atîtea premii ca în anii din urmă, circuitul filmului prin festivalurile de marcă, în special Cannes, fiind, de fapt, un cerc vicios. Mare parte dintre regizori îşi pregătesc filmul astfel încît să aibă şanse la o selecţie, pentru că, altfel, nici prestigiul, nici viaţa filmului nu prea sînt asigurate. În România, spectatorii fac trei paşi în spate atunci cînd vine vorba despre un film românesc (tocmai pentru că e film de festival), iar de unul care nici măcar n-a făcut vîlvă prin festivaluri chiar că nu se atinge nimeni. Şi, atunci, numărul regizorilor care fac filme şi pentru un număr mai mare de spec