Lapidaritate şi iar lapidaritate pare deviza poetului-actor George Drăghescu. Aşezat în marginea haikuului şi a aforismului, d-sa se străduieşte a face economie de cuvinte într-o vreme în care cuvintele se risipesc prea adesea într- o vînturare sterilă, într-un zadarnic simulacru al plăsmuirii poetice.
Se află implicat în pasiunea lui George Drăghescu pentru concentrare un protest împotriva acestei întristătoare inflaţii. Util, întrucît nu o dată pierdem simţul măsurii, acea disciplină a mijloacelor care face cu putinţă atingerea unui ţel. Bîjbîim în negura dezordinii verbelor care nu se mai leagă nici într-un chip raţional, nici în cel, paradoxal, al dicteului automat, procedeu nu al confuziei ci al contactelor fericit-imprevizibile, al hazardului norocos. Concentrarea expresiei, neglijată în contemporaneitate, ne lasă nostalgia unui filtru spiritual, al unei purificări. Ea se asociază cu bucuria meş- teşugarului ce şlefuieşte cristalul artei. Putem vorbi de o asceză prin mijlocirea Formei. O fascinaţie a limitei conştiente de sine, care se cumpăneşte cu calitatea lăuntrică a fiinţei. În acest sens, George Drăghescu se povăţuieşte pe sine: „Cîntăreşte-ţi bine limitele, să prindă în greutate calităţile”. Sau, în duhul unei economii ideale: „Orice exagerare este prin ea însăşi o limită”. Flama patetismului e înlăturată: „Vorbele mari izvorăsc din jarul înţelepciunii, nu din flacăra ei”. Tăcerea aduce ea însăşi o esenţă care nu se află la îndemîna oricui: „Sunt taciturni cei care nu au nimic comun cu tăcerea”.
George Drăghescu îşi intitulează placheta O furnică pe Golgota. De ce o furnică? Oare pentru că, în mod curent, furnica e simbolul hărniciei, al prudenţei, în opoziţie cu greierele nonşalant, neprevăzător? O hărnicie care poate fi împinsă la o accepţie meschină, la o legătură prea strînsă, egoistă cu bunurile terestre… E mai potrivit să menţionăm
