O soartă ciudată a hotărât ca instituţiile ce l-ar fi aşezat pe spătarul Mihai Cantacuzino printre filantropii de seamă ai norodului din Bucureşti să piară pe rând, încât pomenirea celor vrednici de nemurire să-l ocolească. Din martorii de cărămidă a mai rămas o biserica, podoabă a arhitecturii brâncoveneşti, cu hramul "Trei Ierarhi", ce se mai numeşte şi "Colţea", un boier care nu a avut alte merite decât că a trăit în această zonă şi că a fost fratele ctitorului unei biserici de lemn dispărută prin veacul al XVII-lea. O îndreptare aproximativă a adevărului istoric s-a produs abia în anul 1869, când sculptorul Karl Storck a ridicat pe soclu statuia Spătarului, pe atunci chiar în faţa bisericii, cum se poate vedea în fotografiile lui Szathmari.
Între anii 1700-1714, Mihai Cantacuzino a construit aici biserica amintită şi o mânăstire cu trei paraclise. În incinta mânăstirii a zidit sau amenajat, nu-mi este limpede, un spital cu 24 de paturi, în care bolnavii erau îngrijiţi gratuit, o şcoală care a funcţionat până în anii domniei lui Cuza, cu scutire de dări pentru dascăl, pentru că era "procopsit la învăţătura cărţii sloveneşti" şi o tipografie "pentru cărţile cele sfinte". La intrarea dinspre mahalaua sfântul Nicolae-Şelari, spătarul înălţase un turn nemţesc cu ceasornic, lucrat, spune legenda, de soldaţii regelui Carol al XII-lea, "care se vedea departe de Bucureşti cale de trei ceasuri, iar când era senin şi mai departe". Deşi înzestrată de către ctitor cu moşii numeroase şi foarte bogate, epitropii Mănăstirii Colţea. au hotărât să-i sporească veniturile construind, conform obiceiului, "un han cu multe încăperi şi prăvălii, cu pivniţe spaţioase şi alte acareturi trebuincioase". Se profita, în plus, de urmările incendiului din februarie 1739, când, "mânăstirea toată cu spitalurile, cu spiţăriile şi cu bisearica, cu câte trele paraclise, cu amvoanele şi
