Să tot fie un an şi ceva de când am făcut un obicei din mersul la aerobic. Şi, când credeam că n-o să mă mai surpindă nimic, descopăr că România are resurse inepuizabile.

Cam 50% din motivaţia mea pentru a merge acolo o reprezintă greutatea, pe care vreau s-o păstrez cât de cât, în condiţiile în care nu-mi place să mă impiedic de burtă când mă leg la şireturi şi nici n-am vreo dorinţă ascunsă de a experimenta un atac vascular în această viaţă. În rest, merg pentru tonus, pentru starea de spirit pe are o am, pentru cele mai profi instructoare pe care le-am întâlnit până acum. Dar asta-i o altă discuţie.

Însă, date fiind cele 50 de procente şi, mai ales, la o scurtă privire peste program, nu-mi pot imagina că la “Body circuit”, “Body tonic from A to Z”, “Step aerobic”, “Zumba” ori “Tae-bo”, afişate pe site-ul sălii şi în vreo 20 de locuri în sală, o să ne cânte orchestra, în timp ce noi sorbim dintr-un martini şi testăm fonduri de ten şi parfumuri. Prin urmare, nu mă îmbrac de Oscaruri, nici măcar de ieşit la piaţă. Consider că un tricou/maiou, din bumbac sau din alea, clima, neshte pantaloni de sport (şi aş dori să subliniez de sport), un prosop, un hanorac, nişte şerveţele, o sticlă cu apă, un deodorant şi o agrafă de păr sunt de pus în rucsac.

Pentru că – newsflash! – la efort, oamenii transpiră, e de preferat să nu te boieşti până-n cerul gurii şi nici să te parfumezi aşa, cât să radiezi chimicale pe o rază de trei kilometri. Recunosc, mi se întâmplă să mă adun la sală de pe diverse drumuri şi să ajung machiată. Nu-i bai, cred, atâta timp cât, imediat după, te întâlneşti cu săpunul, altfel decât în reclamele TV.

În fine, să scurtez povestea. Ieri, la sala unde merg de ceva vreme şi unde toată lumea se cam ştie cu toată lumea, măcar din vedere, apare o tipă. Mi-a atras atenţia pentru că, stând cu spatele la intrare, am observat că toate priv