Vlad Zografi,

Toate minţile tale,

Editura Humanitas, Bucureşti, 2011, 305 p.

Lumea teatrală pare a se îndepărta treptat şi sigur de cea literară, anul 2011 fiind al doilea an consecutiv în care premiul Uniunii Scriitorilor pentru dramaturgie nu s-a acordat. Să fie o problemă de calitate a scrisului dramaturgilor, să fie vorba de separarea viziunilor sau, pur şi simplu, de numărul extrem de mic de cărţi de teatru publicate de editurile tot mai prudente, înclinate spre reeditări şi spre autori consacraţi?

Există însă câţiva dramaturgi, puţini, care s-au impus şi pe scenele teatrale, dar şi printre scriitori. Vlad Zografi este unul dintre aceştia. Trei dintre cele cinci volume de teatru anterioare ale sale (Isabela, dragostea mea, 1996, Viitorul e maculatură, 1999, şi America şi acustica, 2007) au primit premiul Uniunii Scriitorilor, piesele sale au fost jucate în ţară şi au mers la festivaluri în străinătate.

Noul volum publicat la Humanitas mizează pe acelaşi gen de discurs teatral la care autorul a recurs în America şi acustica, forţându-i însă acestuia limitele. Subiectul dramatic este destructurat, discursul este dinamitat, personajele scăldându-se într-o bălmăjeală generalizată. Gesturile nu au sens, finalurile sunt abrupte şi nu aduc nimic lămuritor: e lumea în care trăim şi, mai ales, pe care o vedem la televizor, într-un episod dramaturgul redând chiar ca atare „conversaţia” lipsită de comunicare din studioul unei televiziuni, în care replicile curg una pe lângă alta ca liniile de tren, ratând sistematic destinatarul. Din când în când, câte un personaj se face porte-parole-ul autorului, precum Vânzătorul din Oscar şi Cremona: „(către public:) Toţi au vată în creier şi stau cu căştile pe urechi”.

Piesa cea mai consistentă ca acţiune dramatică, dar şi valoric, este prima, intitulată Iosifescu, o parabolă a dictaturii