Protagonistul lui O. Nimigean dinRădăcina de bucsau este el însuşi scriitor, fapt care îi complică, în loc să-i simplifice, confruntarea dramei. A fi singur cu boala mamei (văzută aceasta de foarte aproape, cu detalii greu de suportat) e ceva ce scriitorul din el încearcă din răsputeri să transgreseze, prin găsirea unui sens. Liviu va fi – succesiv sau concomitent – raţional şi mistic, autoironic şi biblic, infirmier nepriceput, dar devotat şi confesor al bătrînei cu ochi răi şi gură ascuţită. El îşi dezvoltă diferite tehnici şi strategii de rezistenţă nervoasă la suferinţa fizică percepută nemijlocit, în acel live din miezul dramei proiectat de romancier; însă refugiul intelectualului şi al scriitorului în problematizări şi în eventuale exerciţii de stil rămîne, pînă la urmă, iluzoriu. În suita amănuntelor terifiante şi în blocul lor ce se formează tot mai omogen şi mai strivitor, conştiinţa de refugiu a lui Liviu deschide cît mai multe paranteze proprii. În acestea intră dezbateri, deliberări şi chiar polemici interioare menite să-l ţină cumva „ocupat“ pe omenescul reporter de teren, martorul oripilat şi înfricoşat al chinurilor mamei. În mod semnificativ, refugiul din faţa suferinţei este reflexiv, nu analitic. Liviu e suficient de lucid şi de experimentat într-ale scrisului pentru a intui că lucrurile la care asistă nu trebuie adîncite printr-o analiză – căci analiza dublează drama, o face şi mai acută. Astfel că înregistrareahigh-fidelity, probă de autenticitate a romanului, este şi o formă de apărare a unei conştiinţe ce se oferă, subţiată la maximum, ca o peliculă sensibilă, pentru a-şi regăsi volumul şi respiraţia altundeva. O posibilă ieşire pentru fiu din imposibila situaţie este să fotografieze instant decăderea mamei. Să rupă în secvenţe cît mai scurte această degradare îngrozitoare şi să o asiste, pe cît posibil, mecanic, „tehnic“, cu mici gesturi