De dimineață aveam treabă, eram pusă pe fapte mari. Mi-am făcut cafeaua liniștită și înainte să apuc să deschid televizorul am auzit o voce calmă și puternică a unei doamne, venind de undeva de afară și vorbind la un microfon însoțită de aplauze la finalul fiecărei propoziții încheiate cu ceea ce părea un crescendo entuziasmat. Era ora 8, pe moment panicată – ca orice paranoic am crezut că a izbucnit vreo revoluție, că s-au mobilizat cei din Poliție și pun de o grevă în cartier la noi, că iar se fac disponibilizări de pe undeva, că cere cineva drepturi firești care se tot lasă așteptate dar mai ales că au căzut băncile și nu mai trebuie să ne plătim rata. Mi-am ascuțit urechile, ba chiar am ieșit desculță pe holul de la etajul 4 și ce să vezi, toată vânzoleala se petrecea cu ocazia sfârșitului de an școlar în curtea școlii de lângă noi. Doamna, care probabil era una dintre dirigintele școlii, anunța premiile și laudele aferente. Recunosc că deși sunt destul de greu de impresionat dimineața la 8, de data aceasta m-am făcut piele de găină (scuzați expresia). Era ceva festiv în aer și chiar era păcat să nu profit de astfel de atmosferă. Am ieșit deci în Drumul Taberei la o cafea și presă scrisă, citită pe îndelete, pe o terasă dragă mie. Până la terasă, pe stradă, plin de oameni cu flori, cu diplome, copii mai micuți îmbrăcați ca de sfârșit de an, știți și voi. În jur, la terasă, mese ocupate de absolvenți, de profesori, de mămici, de tătici, care cum. Și multă distracție, multă hăhăială, planuri de vacanță, câteva mustrări legate de medii, planuri de plecat la mare, la munte, agațamente, of Doamne, nu mă apuc acum să plâng că n-are rost (deși îmi vine, că-mi dau seama că au trecut niște ani de când am terminat liceul).

Cât am fost la Satu Mare am prins câteva trupe de liceeni care terminaseră a XII-a și mergeau la serenadă (dacă nu știți obiceiul, pentru că n