În replică, poate, la paranoia lucidă a catalanului Dali, româno-francezul Tudor Banuş propune formula artistică a "delirului controlat". Expoziţia deschisă de el în spaţiul galeriei Dialog* încearcă să închege o panoramă a acumulărilor delirant-baroce şi a incongruenţelor atent strunite, prin câteva zeci de planşe de mari dimensiuni care izbutesc, simultan, să resuscite spiritul marii şi nemuritoarei gravuri, aşa cum a evoluat ea de la Dürer la, să zicem, la Gustave Doré.

Tudor Banuş este un grafician (desenator, gravor, dar şi, în ultima vreme, pictor) căruia i s-au deschis porţile recunoaşterii internaţionale, dar care este puţin ştiut în ţara lui de baştină. Fenomenul este explicabil, în bună măsură, prin faptul că a emigrat în Franţa în 1972 (avea, pe atunci, 25 de ani) şi că succesul lui în afara graniţelor, jalonat de colaborări prestigioase, în calitate de ilustrator, la marile săptămânale ale lumii libere ("Le Monde", "The New-York Times", "Die Zeit", "Le Point", "Le Figaro", "L'Express", "New York Magazine", "Ca m'interesse", "Science et vie şi altele) sau la edituri cu greutate(precum Laffont, Gallimard, Hachette, Les Presses de la Cité, Seuil, Abrams, Simon and Schuster etc.), într-o epocă în care comunicarea între Est şi Vest se izbea violent cu capul de faldurile Cortinei de Fier, nu avea cum să ajungă la urechile şi, mai ales, la ochii publicul român.

În anii ce au urmat obţinerii cetăţeniei franceze (1975) a deschis circa 45 de expoziţii personale la Paris, Bruxelles, Londra, München, Hamburg, Viena, Düsseldorf, Nüremberg, Geneva, Basel sau New York. Cum se poate vedea, Bucureştiul, după 1989, lipseşte de pe harta manifestărilor publice ale artistului. Un prim semn, însă, că locul său de origine îl preocupă şi îi stârneşte energiile pozitive, este faptul că ilustrează în 2004 "Enciclopedia zmeilor", de Mircea Cărtărescu (pentru care şi