Cine vrea realmente să înţeleagă ultimii 21 de ani - cu amnezia extinsă de pe fundalul lor, cu frecventele situaţii de conflict şi de blocaj între instituţiile statului, cu poliţişti care izbesc cu şepcile în asfalt în coruri de injurii, cu autorităţi inerte, cu exegeţi ai poveştii drobului de sare constipaţi din motive nedesluşite, cu politruci şi impostori cocoţaţi la butoane ori sub luminile reflectoarelor - trebuie, în mod obligatoriu, să reflecteze cu onestitate la momentele fondatoare ale perioadei postdecembriste.

Posteritatea comunismului românesc a debutat prost. În lipsa unei societăţi civile articulate, postnomenclatura şi-a însuşit în totalitate pârghiile puterii, a ocupat integral vidul rezultat în urma prăbuşirii regimului Ceaşescu. Partidul unic a fost rapid desfiinţat. Astfel, eventualele incriminări ale atrocităţilor săvârşite în peste patru decenii de sistem totalitar, eventualele solicitări pentru răspundere morală sau chiar juridică au rămas subit fără principalul obiect de referinţă. În schimb, la finele lunii ianuarie 1990, Frontul Salvării Naţionale - organul executiv provizoriu creat în 22 decembrie 1989 - şi-a exprimat intenţia de a se transforma în formaţiune politică şi de a candida la viitorul scrutin parlamentar. Beneficiind de o notorietate, de un aparat logistic, de un număr de membri şi, dincolo de toate, de o capacitate de manipulare incomparabil superioară în raport cu grupările contracandidate, FSN a reuşit să-şi asigure o largă majoritate la alegerile din 20 mai 1990. Constituţia din 1991 - un text juridic ambiguu, generator de crize, care a instaurat abuziv, ca formă de guvernământ, republica semiprezidenţială - este una dintre cele mai importante forme concrete de exprimare ale acestei majorităţi câştigate cu forţa.

În aprilie-iunie 1990, după ce sediile partidelor istorice fuseseră devastate, după ce ziarele op