Biografia poetului, prozatorului, jurnalistului, teologului şi memorialistului Nichifor Crainic (1889–1972) conţine, încă, o sumă importantă de necunoscute, întrucât cercetătorii şi biografii operei şi destinului unuia dintre cei mai însemnaţi scriitori interbelici nu au recurs la consultarea surselor primare şi, desigur, nici la paraliteratură.

Epistolele lui Nichifor Crainic, atâtea câte există, şi există multe, sunt extrem de preţioase, deoarece întâlnim în conţinutul lor informaţii biografice şi literare relevante pentru rescrierea unei biografii temeinice şi, mai ales, veridice.

Imaginea omului, profesorului, scriitorului şi cărturarului Nichifor Crainic a suportat, în timp, amendări, ingerinţe, denaturări şi obnubilări greu de conceput şi de acceptat într-o lume civilizată, normală.

Anii de recluziune, un deceniu şi jumătate, unii din colegii de detenţie şi administraţia primitivă şi agresivă i-au creat o imagine terifiantă, care, din ignoranţă, s-a impus în lumea literară, culturală şi politică a României comuniste şi, din nefericire, postcomuniste.

Epistola pe care o restituim, necunoscută până acum, se constituie într-otulburătoare confesiune privitoare la familia sa, la studiile postuniversitare de la Viena, la activitatea sa literară şi, evident, la pauperizarea materială a întregii sale generaţii de autentici intelectuali.

Impresionează viziunea pragmatică a unui intelectual ce s-a dedicat, în exclusivitate, exegezei primei cărţi a omenirii – Biblia.

Poezia, Troiţa face parte din cuprinsul epistolei.

*

Viena, 16 mai 1922

Dragă Liţi1,

Ieri ţi-am trimis o scrisoare amărâtă, răspuns la scrisoarea ta tot atât de amărâtă. Azi primii pe cealaltă cu surprize: un colţ de primăvară de la voi şi... un colţişor de dinţişor (mânca-l-ar tata!) din primăvara noastră2. Şi, zi,