Prăvăliile copilăriei cu mireasma de halva, de şerbet, de napolitane Delia, de ciocolata mititică pe al cărei ambalaj cineva, un grafician de extract sovietic, a imaginat un pitic asemenea ălora din Albă ca zăpada, roşu în obraji din exces de hematii, cu nasul tot aşa din motive posibil alcoolice. Piticul are barbă albă de om vîrstnic şi obraji de prunc, nas de alcoolic ca al tehnicianului Ion Bârzava de la Spaţii verzi din Sfatul popular al oraşului. Piticul toarnă dintr-o doniţă cu doage din lemn bine geluite un şuvoi de lapte direct din producţia nemuritoarei vaci Kostroma, câştigătoarea la concursul pe Uniune al neuitatelor colhozuri.
Prăvăliile lui Bruno Schulz, prăvălioarele, cum le spune marele povestitor. Din dosul bineştiut al unui birou cu aspect de Far West, văduva de meşter tinichigiu B. Rottensteiner „preia lucrări de construcţii, acoperişuri de case şi reparaţii turnuri. Execută lămpi, mărfuri din metal şi tablă, băi, căzi de şezut, aparate de duş. În Tmsw. Hg. 1856; 207“ (fişa 3585). Nu departe, la distanţa unei singure fişe (3586), proprietarul Karl Schiller „arendează cu tot echipament (...) restaurantul La ştiuca albastră“. Nume inspirate de prăvălii precum casa de la nr. 55 cu numele La regina Angliei. Alteia, o farmacie de data asta, i se spune La vulturul negru – un nume răspândit la vremea de atunci, nu fără legătură cu cei doi vulturi urîţi, cu limbi roşii pe al căror capete stătea priponită coroana Kakaniei. Peste drum, prăvălioara La înger vinde „galoşi americani autentici“ (fişa 3640).
Mai e de spus că prăvăliile stîrnesc neliniştea drumului, a ieşirii din ţarc, din cameră, evadarea în aglomeraţia de pe trotuare, printre caleşti, ucenici, negustori, meseriaşi de toate felurile, doamne cu pălării împodobite cu pene de fazan şi de struţ, cu mănuşi lungi din fir de mătase, taxiuri din anii cincizeci, autom
