Această supersimplificare mai comunică ceva: că tot suplimentul de producţie/venit s-ar duce la lucrători (sa­lariaţi)!. Ce vreau să spun este că pe intervale medii de timp, de 4-5 ani, dezideratul de creştere cu aproape 20% a stocului de persoane angajate în economia oficială (fără a pune la socoteală numărul celor care pot intra din zona informală în cea formală) este foarte problematic. Dacă se trece de la o funcţie monofacto­rială la una care include aportul capitalului la formarea PIB-ului (şi care exprimă relaţia între capital şi muncă) obiectivul este mai îndepărtat.

Restricţia valutară are un rol major. Pentru o economie depen­dentă de finanţare externă, forţarea angajării de forţă de muncă peste potenţialul de creştere sustenabilă aduce inevitabilitatea izbirii de zidul dificultăţilor de finanţare. Este adevărat că dacă angajările s-ar face preponderent în sectoare unde se produc bunuri şi servicii exportabile şi care înlocuiesc importul (tradables) şi câştigurile de productivitate ar fi mari se poate mări ritmul de creare de locuri de muncă. Economia ar trebui să fie puternic orientată către producţie şi export. Deci nu consumul, ca pârghie directă, ar trebui să fie pistonul de bază. Restricţia externă este foarte dificil de înlăturat. Am văzut, de altfel, forţa ei în ultimele luni ale lui 2008 şi debutul lui 2009.

Peste 700.000 locuri de muncă s-au pierdut în perioada imploziei economiei autohtone. Diferenţa ar fi că ce s-a pierdut se poate recu­pera prin reversibilitatea fe­no­menului. Dar această reversibili-

tate este îndoielnică în lipsa unor modificări de condiţii de ordin excepţional. Ce complică recupe­rarea unui asemenea număr înalt de slujbe sunt următorii factori. Creş­terea economică din anii pre­mer­gători crizei a fost peste potenţial, fapt ilustrat de nivelul deficitelor externe ce au fost cauzate, în principal, de îndator