Ce ironic grăia un pastor: «Dumnezeu mi-a cerut să-mi iubesc aproapele. Nu mă poate obliga să şi trăiesc alături de el!»
În vâltoarea luptei constituţionale, a trecut aproape neobservată „Legea prostituţiei", propusă de noul cap de pe umerii Ministerului Muncii. Sondajele de opinie îl încurajează s-o facă, BOR îi arată, mustrător, degetul. Dl Prigoană socoteşte în gând cât va veni la buget, peştii respiră pe uscat că vor intra în legalitate, iar poliţiştii corupţi fluieră a pagubă. A murit francul! Adio, fete gratis şi peşcheşuri la botul calului. Cei de la Finanţe formulează formulare, cei de la Codul Penal asudă peste paragrafe şi alineate. Clienţii îşi cântăresc cardurile. În fine, la lege nouă, oameni noi, funcţii noi şi alte bătăi de cap. Sunt sigur că fiecare cititor are o opinie şi câteva argumente. Unii vor zice că va scădea nivelul infracţionalităţii şi al sexului morbid. Alţii vor spune că e o înjosire a omului, iar nu puţini vor blestema preacurvia.
Înainte de a ajunge la concluzii, ar fi bine să urmăm câţiva paşi. Să plecăm de la fenomenul în sine şi abia apoi să punem în balanţă lucrurile care se pot face, dimpreună cu cele care nu se pot. O fi prostituţia cea mai veche meserie din lume, dar ce ştiu cu siguranţă e că nu poate fi stârpită - poate din cauza faptului că e vorba de sexualitate. Industria plăcerii nu moare niciodată. Obţinerea şi comercializarea de favoruri sau servicii sexuale e veche şi, în societatea occidentală, trainică. Nici Asia nu face excepţie. Când oamenii s-au organizat social şi au instituit sistemul de schimburi, a apărut şi prostituţia, dimpreună cu stolul ei de consecinţe: exploatare, violenţă, şantaj, corupţie şi influenţă. Societatea comunistă a pretins că a lichidat-o. Nu că nu-i adevărat, dar prostituţia a prosperat. A fost protejată de serviciile secrete ca mijloc de şantaj şi obţinere de informaţii. Azi,
