Dr Ana Culcer povesteşte de ce a ales să-şi cunoască pacienţii în sala de naşteri. La 68 de ani, pediatrul vorbeşte cu pasiune despre relaţia sa cu micuţii cu leucemie şi cum salvezi un „copil de buzunar" care cântăreşte doar 650 de grame.
Adevărul: Vorbiţi cu copiii când se nasc? Ce le spuneţi?
Dr Ana Culcer: Chiar ieri am avut o fetiţă de 3,400 kilograme, Nicoleta, din Bucureşti, cu ochi albaştri şi cu părul negru. În primele secunde s-a cuibărit în mine şi i-am vorbit la ureche. I-am zis „ce frumuşică eşti.." şi. când aude cuvântul „frumos" sau „drăguţ", copilul se lipeşte. Şi dacă îi zici „urâtule", plânge şi dacă-i ordoni „taci", el tace imediat. Ei ştiu dacă-i răsfeţi sau îi cerţi, chiar din primele minute de viaţă.
Cum aţi ajuns să faceţi neonatologie?
Eu sunt a patra generaţie de doctori, boală genetică. Străbunicul meu, Dimitrie Culcer, a fost medic-şef al Capitalei, la 1866. Şi bunicul şi tata au învăţat în străinătate medicină generală, chirurgie, boli infecţioase şi s-au întors în ţară să ridice medicina românească. Tata, Dimitrie Max Culcer, a făcut şi Institutul Pasteur. În primul război mondial a terminat facultatea la Paris şi s-a înrolat voluntar, ca ajutor de chirurg, în ţară. A terminat la sfârşitul războiului, a ieşit cu „Meritul sanitar" clasa I, era să moară cu febră tifoidă, tifos exantematic. Îmi spunea că în trei minute făcea dezarticulaţie coxo-femurală, adică piciorul era scos din articulaţie, ca să nu moară tânărul rănit, şi a fost printre primii care a folosit mucegaiul pentru vindecarea plăgilor. Nu apăruse încă penicilina şi pâinea mucegăită se punea pe plăgi şi se vindecau mai repede. E o istorie care mă obligă foarte mult.
Eu am învăţat în Bucureşti şi abia am intrat la facultate, am fost persecutată că eram copil de doctor. Când m-am înscris prima oară la medicină m-au întrebat: „ce-a fost tata?". Zic „me