Băuturile alcoolice au făcut, de multe ori, casă bună cu artiștii. Mulți dintre marii scriitori români nu au făcut nici ei excepție de la această regulă. Indiferent dacă apelau la alcool ca mijloc de socializare sau pentru a-și trata depresiile, în urma lor au rămas nenumărate legende și anecdote care „dau culoare” istoriei literaturii.
Clanul Caragiale,„abuz de alcool”
Este de notorietate pasiunea personajelor din schițele lui Ion Luca Caragiale pentru „spirtoase” sau bere. În bună măsură, acest lucru a fost valabil și pentru scriitor, care nu-și refuza niciodată plăcerea de a bea o bere sau două cu prieteni precum Alexandru Vlahuță sau George Coșbuc. Fie că mergea la legendara „Terasă Oteteleșanu” (care era amplasată în zona actualului Palat al Telefoanelor din Capitală), fie la „Caru’ cu Bere”, Caragiale era tot timpul cu o halbă în față.
Relația marelui clasic cu berea a fost, însă, mult mai profundă, el deschizând mai multe berării la viața lui: „Berăria Mihalcea și Caragiale”, pe strada Gabroveni, în 1893, împreună cu un consilier comunal; „Berăria Bene Bibendi”, un an mai târziu, pe strada Șelari; Restaurantul Gării din Buzău, în 1895. Cel mai celebru episod a fost „Berăria Gambrinus”, inaugurată în 1901 peste drum de Teatrul Național. Deși rămase celebre în epocă, Caragiale a fost nevoit să le lichideze pe toate.
Unele dintre episoadele de beție ale lui Caragiale îl aduceau într-o stare euforică specială, pe care scriitorul a marcat-o în celebra replică „văd enorm și simt monstruos”, după cum amintește criticul Șerban Cioculescu în biografia dedicată autorului „Scrisorii pierdute”.
Episoadele de „abuz de alcool și tutun” ale dramaturgului sunt amintite și de fiul său, Mateiu, spune Andrei Oișteanu în cartea sa „Narcotice în cultura română”. În jurnalele sale, acesta mărturisește, la rândul său, că și el a început să bea în 1905, p
