Pagina de Media descoperă un articol uluitor, în care Mihaela Tudorache, jurnalistă Agerpres, relatează despre un meci de tenis dintre ea şi primarul Sectorului 2, printre altele luîndu-şi ei înseşi o declaraţie (?!?!?!?). Citiţi tot textul, merită. Şi limba de lemn de preşcolar, plină de clişee oribile, dar mai ales confuzia totală referitoare la ce înseamnă poziţia de jurnalist.

Sînt două lucruri diferite. În primul rînd avem calitatea execrabilă a textului, însă asta nu e ceva tocmai şocant în presa noastră de azi. Ce e interesant aici e reminiscenţa subtilă a stilului propagandei comuniste. Nu doar pentru că lipsa de stil, idei şi abilităţi literare împinge automat la clişee, iar clişeul este fundamentul propagandei, ci şi pentru că jurnalismul care cade sub standarde ajunge imediat propagandă. Nu contează că e PR economic mascat, promovare personală sau o propagandă politică mult mai măruntă decît cea comunistă, propaganda sună întotdeauna la fel.

În al doilea rînd e această uluitoare incapacitate a jurnalistului de a-şi înţelege condiţia de mediu, de releu între două instanţe diferite care trebuie să fie obiectiv măcar în sensul minimal că e distinct de cele două instanţe: şi de public, şi de situaţia relatată. De ce se confundă aici jurnalistul cu obiectul relatării? După părerea mea (şi asta are legătură cu discuţia recentă “de ce moare presa” de pe Voxpublica), din cauză că mulţi jurnalişti s-au obişnuit “să facă jocuri”. Suficient de mulţi, pentru suficient de mult timp încît în breaslă condiţia de “jucător” să devină ceva normal.

Mă refer şi la cazurile flagrante, de combinaţii economico-politice grave ale jurnaliştilor, dar şi la jurnalistul onest, care nu ia nici şpăgi, nu şantajează şi nu are firme de consultanţă sau combinaţii cu partidele pentru viitoare posturi, dar căruia i se pare normal să comenteze politica dintr-un fel de pos