Noi creştem pe îmbătrânirea părinţilor. Fumătorul fără timp
Acum câţiva ani, când mă întorceam de la şcoală, aveam obiceiul să-l salut pe un om între două vârste, care stătea, în coate, la un geam, ce dădea spre Strada Dionisie Lupu şi care fuma mereu, cu aceeaşi figură pe care o arată un om simplu, bun la suflet. Îl salutam, nu pentru că l-aş fi cunoscut vreodată, ci dintr-un respect faţă de sârguinţa cu care, zilnic, după orele amiezii, îşi fuma ţigara exact când mă întorceam eu acasă.
Dacă era vară, omul stătea doar într-un maieu alb fără mâneci, dacă era primăvară sau era toamnă, purta un fel de pulover, în orice caz închis la culoare, şi care, tocmai de aceea, nu ieşea în evidenţă. Dacă era iarnă, omul nu apărea mai rar la geam. O singură dată, am fost curios să aud glasul celui pe care îl salutam, fără să ştiu nimic despre el. L-am întrebat ceva despre fotbal. Mi-a zis că-i rapidist, pentru că a fost lucrător la Căile Ferate, iar acum e pensionar. Apoi, în celelalte zile, am continuat să-l salut, cu aceleaşi gesturi, iar dânsul – să-mi răspundă, prin aceeaşi mişcare a capului său cărunt şi pigmentat, care-mi dădea de înţeles că m-a observat. Şi, în fiecare zi, omul deschidea gura să-mi spună ceva, dar o închidea repede, probabil dându-şi seama că tot ce are să-mi transmită înţeleg eu şi aşa. Oricum, se simţea obligat să facă şi altceva decât să-mi răspundă la salut. Măcar o tentativă.
Pe acest om nu l-am mai văzut de mulţi ani. Nu pentru că ar fi murit, s-ar fi mutat sau s-ar fi îmbolnăvit. Doar pentru că am găsit un alt drum, mai scurt, de la şcoală spre casă. Îl şi uitasem, pentru că niciodată nu mi-a spus nimic deosebit, timp de doi ani. Era doar un om care stătea pe strada noastră. Era, pentru mine, o întâmplare de traseu. Iarna trecută, am avut treabă în capul străzii şi am fost nevoit să o iau,
