Al cincilea an de pierderi la Televiziunea publică, 2010 stabileşte un record negativ al instituţiei (de minus 162 de milioane de lei - circa 40 de milioane de euro) şi ridică însăşi problema existenţei Televiziunii Române, deşi convenţiile internaţionale la care am aderat ca membri UE (Tratatul de la Amsterdam) ne interzic să o închidem, chiar dacă am îndrăzni să ne gândim la aşa ceva după dezastrul descris în Raportul depus la Parlament, cu peste o lună în urmă, a cărui dezbatere a fost amânată. Dar, fie şi în lipsa oricărui Amsterdam, ideea dispariţiei televiziunii publice este inacceptabilă, fiind singura televiziune asupra căreia îşi exersează controlul toate partidele parlamentare şi, de aceea, susceptibilă să nu poată fi confiscată integral de un partid sau altul (cel puţin teoretic), aşa cum se întâmplă cu televiziunile noastre private.
Perechea "televiziune privată-televiziune publică" se spune că ar asigura regimul democratic al informării şi că n-am putea renunţa la una din părţi, fără să ne alterăm regimul politic pe care l-am stabilit în Constituţie.
Deci, din temeinice motive politice (asta nu înseamnă că temeiurile însele n-ar fi relative), nu putem consemna, decât teoretic, evidentul faliment financiar al Televiziunii Române, astfel că dezbaterile pe acest subiect pot fi orientate numai în direcţia găsirii cauzelor dezastrului său economic şi a modalităţii eficiente pentru îndepărtarea lor, în aşa fel ca ea să funcţioneze neîntrerupt.
De aici, însă, încep controversele...
* LĂZESCU A PIERDUT DUBLU FAŢĂ DE CÂT PIERDEA SASSU
Unii spun că trebuie schimbată legea, alţii spun că, nu, trebuie schimbat managementul, dar toţi sunt de acord că vremurile sunt aspre.
Actuala conducere a TVR invocă, (în mod clasic, dar asta nu înseamnă că nu ar avea dreptate) "greaua moştenire" preluată de la precedentul Consiliu de Admin
