Foto: Nicolae R. Dărămuş În aprilie, la Cluj fiind, o monstruoasă armată de utilaje înghesuite pe o alee din cartierul Mânăştur mi-a amintit de Manifestul Unabomber. Coincident, la începutul lunii se împliniseră cinsprezece ani de când autorul său, Teodore Kaczynski – absolvent de Harvard şi geniu al matematicii – fusese arestat, după ce, începând din 1978, terorizase America prin bombele sale artizanale. Pe 3 aprilie 2011 se împliniseră cinsprezece ani de când se afla închis pe viaţă într-o închisoare de maximă siguranţă, plătind pentru crimele sale. Şi tot cinsprezece ani trecuseră de când manifestul scris de el se afla în atenţia opiniei publice internaţionale, fiind studiat în universităţile americane.
„În România, Unabomber nu face explozie”, scrisese însă cineva într-un cotidian, arătând că acest tragic personaj, destinul şi acţiunile sale, ca şi manifestul – veritabilă demonstraţie de viziune generoasă şi conştiinţă contemporană, cuprinzând 231 de paragrafe – nu şi-au făcut loc în mass-media şi nici în conştiinţa publică românească, ocupate şi preocupate de scălâmbăielile publice ale unor Columbeanu, Zăvoranu, Udrea şi ale altor umanoizi sau de zeflemelele zoioase ale preşedintelui Băsescu.
Utilajele acelea motorizate, ocupând agresiv aerul străduţei clujene, îmi arătau – a câta oară? – că Ted Kaczynski avusese dreptate: sistemul tehnologic funcţiona perfect. Invadându-ne spaţiile, acaparându-le, modificându-le, el pompa banii publici şi resursele Pământului în buzunarele lacomilor ignoranţi ai lumii: magnaţii producţiei tehnologice, dezvoltatorii şi marionetele lor interesate: politicienii. Un adevărat triunghi al uciderii Terrei.
În urmă douăzeci de ani, pentru asfaltarea măruntei străduţe clujene şi pentru ridicarea trotuarului ar fi fost de ajuns douăzeci de lopeţi şi târnăcoape, câteva roabe şi un „cilindru” compresor. Lucrul s-ar