Duminică am fost invitat de TVR să comentez Sfânta liturghie. A fost lăsatul secului pentru Postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, sfinţi ocrotitori ai Catedralei constănţene. Ca să fiu corect, rugămintea a venit de la realizatorul Adrian Bodonea Florea, un fin teolog, exilat şi el în jungla presei. ÎPS Teodosie a fost magnific, iar eu cred că nu m-am făcut de râs, dar nu despre asta vreau să vorbesc.
Am fost la Constanţa. Îmi era dor de Dobrogea, ca un prunc care râvneşte după sânul mamei. Tânjeam după Marea Neagră, după Pontul Euxin, după statuia lui Ovidiu. Ancestral simţeam o chemare din partea Orientului României, de acel miros tainic, de ţărâna pe care a călcat Apostolul Andrei. Păcat că noi, românii, nu avem acea vocaţie maritimă de care vorbea Jean Bart. Nu avem chemare spre navigaţie, spre aventură. Ne place să simţim pământul sub picioare!
Mi-am revăzut prietenii şi, deodată, în mijlocul veseliei, unul dintre ei a spus o chestie care ne-a lăsat mască: “Ştie cineva vreun banc cu dobrogeni?” S-a aşternut o tacere adâncă! Cu ardeleni, cu regăţeni, cu olteni, moldoveni, bănăţeni, maramureşeni, gârlă, tolba plină… Explicaţia ne-a dat-o tot el. “Dobrogea este un fel de Elveţie a României. Turci, tătari, bulgari, evrei, ucraineni, lipoveni, români, sârbi şi pe cine o mai fi lăsat Dumnezeu pe plaiurile astea, toţi trăiesc în toleranţă. Niciodată nu au existat tensiuni interetnice. Dobrogenii sunt români turnaţi într-un altfel de aluat”. Un aluat poate frământat de Andrei, Primul Chemat în Bethleemul românesc. Ce tărâm binecuvântat! Păcat că ne aducem aminte de Dobrogea doar vara, în sezon!
