Foto: Petre Pătraşcu De fiecare dată când scriu despre un subiect, o întâmplare petrecută cândva, am o plăcere senzuală care-mi dă şi maniera de tratare. De câte ori mă aşez în faţa foii albe, pe lângă faptul că iubesc nespus cuvântul, este vorba şi despre o justificare faţă de mine, faţă de noi!
E trist când aud în fiecare zi pe fiecare om mic sau mare, titrat sau homeless, avut sau sărac: „păi numai la noi în România se-ntâmplă asta!” Nu e nici măcar o urmă mică mică de patriotism, de dragoste de ţară, de iubire de neam, deşi ne naştem cu aceste sentimente, aşa cum ne naştem cu ficat sănătos. De altfel, „ca la noi, la nimeni” scrie Mihai Eminescu.
Am în mână cartea unui ziarist care scrie cu eleganţă, fără patimă, despre momente de glorie şi decădere ale românilor, atât de neştiute. Vorbeam despre justificare! Am ales un moment caragialesc din istoria noastră, care ne este cumva familiar în ridicol, disperare şi dramă. L-am spicuit din nenumăratele scandaluri povestite de Anton Caragea, pentru a bandaja rănile contemporane, concluzionând „nimic nou sub soare”.
Oferta
România victorioasă - căci la 1878 a primit recunoaşterea Independenţei sale, Principele Carol, doreşte să facă din Constanţa marele port, unul să stea mâţul în coadă, elegant, modern, frumos. Era nevoie de multe. Un drum de la Bucureşti la Constanţa: Podul de la Cernavodă (1895) a rezolvat problema. Aşa că, la 18 iunie 1895 a avut loc o licitaţe internaţională pentru Portul Constanţa, şapte firme din Olanda, Franţa şi Italia s-au prezentat urgent. Guvernul Lascăr Catargiu, Partidul Conservator a dat ca sumă maximă pentru lucrări 25 de milioane lei aur, dar ca-ntotdeauna, o sârmuliţă greşită montată-n circuitul nostru caracterial a ales pe cineva ce nu s-a prezentat la licitaţie, cineva care a intrat pe uşa din dos, cum se spune.
Un antreprenor francez, care cică ve