Anton Pann a pus pe muzică po­ema (cam lungă) „Un răsunet”, a lui Andrei Mureşanu, pe care G. Că­li­­­ne­scu a numit-o „Marsilieza româ­nă”.

Din acea vreme a efervescen­ţelor paşoptiste datează, deci, în­dem­­nul „Deşteaptă-te, române!”, iar în vălmăşagul decembrist de la 1989 a devenit simbol al redeş­tep­tării naţionale, ajungând rapid cântecul-emblemă, unul dintre simbolurile statului – pe lângă stemă, steag, si­giliu şi zi naţională – adică imn.

„Deşteaptă-te, române!”(chiar fără virgulă şi fără semnul excla­mării, cum apare mai mereu tipărit agramat, şi chiar fără… vorbe, adică interpretat doar instru­men­tal!) are (mai are!) puterea să ridice as­cul­tă­torii (mai ales pe cei vârstnici) în picioa­re.

Ce-am vrut să spun prin acest text? Nimic. Fiindcă dacă aş repeta spiritul „răsunetului” (deşteptarea din somnul cel de moarte a româ­nului) aş fi redundant, fiindcă orice ai cere şi oricum ai face-o, românul preferă somnia, somnolenţa, lenea, picoteala, odihna, somnul. Dacă nu o poate face direct, recurge la înlo­cuitori, reprezentanţi, aleşi, parla­men­­tari care o fac în locul lor cu vizibilitate şi efect mai bune.

Anton Pann a pus pe muzică po­ema (cam lungă) „Un răsunet”, a lui Andrei Mureşanu, pe care G. Că­li­­­ne­scu a numit-o „Marsilieza româ­nă”.

Din acea vreme a efervescen­ţelor paşoptiste datează, deci, în­dem­­nul „Deşteaptă-te, române!”, iar în vălmăşagul decembrist de la 1989 a devenit simbol al redeş­tep­tării naţionale, ajungând rapid cântecul-emblemă, unul dintre simbolurile statului – pe lângă stemă, steag, si­giliu şi zi naţională – adică imn.

„Deşteaptă-te, române!”(chiar fără virgulă şi fără semnul excla­mării, cum apare mai mereu tipărit agramat, şi chiar fără… vorbe, adică interpretat doar instru­men­tal!) are (mai are!) puterea să ridice as­cul­tă­torii (mai ales pe cei vârstnici)