Calul de bătaie al investitorilor de la Bursa din București este de ceva vreme o societate cu pierderi acumulate de mii de milioane de lei (noi). Zvonurile din piață dau ca sigură privatizarea acestei societăți care nu a putut fi restructurată și optimizată în ultimii 20 de ani, exact perioada de directorat a lui Constantin Roibu.

Nu-l cunosc pe directorul Oltchim, dar sunt sigur că este un om cu multe calități. Trebuie să ai multe calități ca să reziști într-o poziție de conducere timp de două decenii, la cârma unei societăți care costă bugetul statului sume uriașe aproape an de an. Fără aceste calități nu poți să fii mereu ocolit de presă sau doar să primești onoarea de a ilustra o pagină de ziar cu zâmbetu-ți larg și coșurile de fum ale companiei tale pe fundal. Singura problemă o constituie faptul că multele calități intuite în frazele de mai sus nu sunt acelea care să aducă pe plus o societate comercială. Mai ales când aceasta arată pentru foarte mulți mai degrabă ca o pușculiță de folosit la nevoie – și se știe câtă nevoie de bani este mai mereu în România – decât ca o companie care să se extindă, să creeze locuri de muncă și să plătească din ce în ce mai mulți bani la bugetul de stat prin taxe și impozite.

Cazul Oltchim este un studiu exact al faptului că privatizările de pachete minoritare într-o societate rămasă în controlul statului nu funcționează. Mino­ritarii PetroCarboChem (PCC), acționari ai companiei vâlcene, publică de câțiva ani în aproape toată presa economică reclame în care formulează acuzații clare împotri­va managementului distinsului domn Roibu. Și nimeni nu pare să-i ia în seamă, mai puțin atunci când e cazul să fie scrise niște facturi pe numele companiei germane și să fie încasați niște bani. Materialul scris de colegul meu, Ciprian Mailat, încearcă să deslușească ițele unei istorii de aproape cinci ani, care t